luni, 26 iulie 2010

Orpheus cultural Orpheus de chef Orpheus economic

(10.04)

Stau în al doilea rând de la masă. Mă uit cum vorbesc oamenii mari. Orpheus de la Uniunea Scriitorilor. Mă uit cum 100 de „tineri scriitori” golesc pahare cu apă plată. 5 minute în urmă, mergând pe 31 august, regretam că întârzii atât de puţin. Acuma regretul creşte. Orpheus, aglomeraţie, ceva prost organizat şi... de unde, Dumnezeule, avem noi atâţia „scriitori” tineri?!
- Pssss, Ecaterina... Ecaterina... Psss... Bargan!
- Da! Întorc capul.
- Cum îmi stă părul? E bine dat sus sau mai bine jos?
- E în REgulă. SeriOs.
Se anunţă membrii noi intraţi în Uniunea Scriitorilor. Ce oficial! Ce superficial! Pentru Dumnezeu. Se aplaudă?! Groaznic. Mihai Cimpoi, parcă mai îmbătrânit, mai zăpăcit, mai sceptic, mai obosit. Îşi confundă directorii de reviste cu mămicile tinerilor care nu au putut veni să-şi ia diplomele, la general vorbind. Dar cum poate Domnul Cimpoi să nu recunoască oameni cu doctorat pe umeri şi care lucrează de ani cu el, între aceleaşi ziduri scriitoriceşti? Aud nişte şoapte în apropiere, de data aceasta cu timbru' jos.
- Ecaterina... eu mă car. Îţi aduc cartea la cenaclu. Salut salut.
„La naiba’, vreau şi eu să mă car de aici... Ce plictiseală!”, mă gândesc. Dar rămân. Not my lucky day. Dezgustător cum fiecare îşi face publicitate pe gratis. O mulţime nebună de guri care respiră aici. Nu ştiu cu cât rost. Tineri care nu prea au citit. Mă gândesc la mentorii lor, care le bagă prostii în cap, care nu-i învaţă cum trebuie, mă gândesc la toţi descreieraţii care adună în jurul lor, doar ca să-şi dea importanţa de care au dus lipsă toată viaţa. Iată, generaţia din Portret, anii 80, e puternică. Emilian Galaicu-Păun îşi susţine ideea deja bine ştiută cu privire la faptul că nu are rost să debutezi tânăr „sunt scriitori pe care îi urmăresc de ceva vreme şi care mi se par foarte buni la ora actuală. Dacă o întreb pe Aurelia Cojocaru dacă e foarte mândră de cartea cu care a debutat şi pe Aurelia Borzin la fel dacă este foarte mândră, chiar dacă a mai luat un premiu al ICR-ului adică să intri în literatură se intră foarte greu adică chiar trebuie să debutezi cu brio...” (*). Apoi, Leo Butnaru, după un discurs mai scurt, întreabă, sau spune „De ce aţi venit aicea?”. he he. Zâmbesc şi eu. Chiar ce mai căutăm şi noi aici?
Poeţi intelectuali, lipitori, meduze invizibile, cârtiţe, muşte, şobolani, balauri... În Uniunea Scriitorilor poţi întâlni orice. Terifiant e faptul că o copiliţă de clasa a V-a a citit un poem mai bun decât poemele pe care le-au citit vreo 4 membri noi intraţi acum în Uniune. Sau poate că asta e bine, pentru generaţiile care vin. În partea a doua a butaforiei literare, că a avut şi o parte a doua, s-au citit texte. Nicolae Popa, după lecturile ascultate, a spus că trebuiau să vină aici mai puţin de jumătate dintre cei prezenţi. I-a îndemnat pe tineri să se înregistreze pe poezie.ro, să treacă atelierul, deşi nu e mereu just, să fie ei singuri în lupta cu literatura. Zice că suntem chiar vreo 5 agonişti pe aici, dar eram vreo 7, din câte am numărat. Şi mai adaugă că abia aşteaptă să discutăm, acolo, pe forumul siteului. Stau şi mă întreb cam unde e forumul şi dacă există... Ceva mai devreme, când mai că s-au epuizat toţi voluntarii, Nicolae a replicat zâmbitor „poate trecem şi la poeţi?”... Înghiontită.
- Hai, îmi zic Aureliile din stânga, citim în ordine crescătoare, după vârstă, haide, hai, de la cel mai mic!
Mi-am făcut un plan diabolic să scap cu un distih, ca să nu plictisesc lumea degeaba, dar n-a mers. Oamenii scriiturii nu pricepeau că există şi aşa autosuficienţă publică în literatură. Iar Arcadie Suceveanu îmi tot repeta că nu se aude. "Citeşte, citeşte, citeşte... mai tare, mai tare!" aud din câteva direcţii şi mă dau bătută. Găsesc memoria full la pagina 39.
- Ţipă-le un pic, îmi zice Aurelia.
Zâmbesc. Cumva totul s-a terminat fără conflicte.
(16.57)
- facem poze?
- facem.
- unde?
- nu ştiu.
- am nevoie de o oglindă.
- este, uite, în hol.
- hai lângă Eminescu.
- e de fapt un picior de Eminescu.
- ha ha... pe-un picior de Eminescu în loc de pe-un picior de plai.
(...)
- Mergem să stăm la un suc sau la o îngheţată?
- Da.
- Serios, chiar vrei?
- Vreau. Luăm de la un chioşc sau mergem la cafenea cu terasă?
- Cafenea.
- Bine, o cafenea.
- Uite-l pe Nicolae Popa. Fă-ne o poză.
- Ok, staţi aşa.
- Ecaterina, tu în ani creşti, dar de slăbit te faci tot mai micuţă.
- Viaţa nu ne lasă fără griji. O să încep să beau cafea cu 3 linguriţe de zahăr în loc de 2.
(...)
- Nicolae, m-am fotografiat cu un clasic! Îi strigă Silvia din urmă.
Nicolae Popa îşi preface mersul dintr-unul firesc într-unul ameţit, ca şi cum e copleşit de compliment.
(...)
- Şi totuşi cafenea?
- Cafenea.
- Aici sau mai în jos?
- Hai poate...
- Eu zic să luăm ceva de la chioşc şi să ne aşezăm pe o bancă în parc.
- Bine.
- Serios?
- Da. Serios.
- Cola Light mare, Tornado şi Delicecorn, vă rog.
Luăm loc pe o bancă de lângă havuz.
- Mi-am uitat îngheţata.
- O aduc eu.
- Mersi (...)
- Cum ţi s-a părut?
- Ştii şi tu...
- Da, ştiu.
- Nu mai vorbim despre.
- Nu.
- Ştii ce tare m-au enervat liniuţele acelea din ultimul tău poem.
- Care?
- Acelea unde adică spun eu...
- Ar fi fost mai bine cu ghilimele?
- Nu.
- Cu italice?
- Nu.
- Dar cum?
- Simplu. Nu ştiu. Fără nimic. Dar nu trebuie să faci cum îmi place mie.
- Nici nu fac cum îţi place.
- Ştiu.
- Dar aş vrea...
- Ce?
- Să aplic corecturi, înţelegi?
- Ah, dar tu eşti încă prinsă la...
- Da.
- Şi nu ţi-au dat atunci?
- Nu. Parcă ţi-am spus.
- Nu mi-ai spus.
- Regret că am cerut.
- Nu trebuie. Ştii, poemul acela al meu în care ziceam că stau şi aştept să treacă eonii. Eoni adică epoci, tot dintr-un context. Vezi că a mai trecut timp. Încearcă, trebuie să le fi trecut şi lor supărarea şi tu ai mai crescut.
- Nu nu nu. M-am simţit aşa... Nici nu mai vreau. M-am obişnuit. Şi nu cred că a fost supărare, n-au fost motive pentru. Doar principialitate, cred, la fel de îndârjită şi acum.
- Totuşi, ştii că e mai bine...
- Ştiu.
- Mai vreau o îngheţată
- Mai vrei o îngheţată?
- Da.
- Ia-ţi.
- Bine. Dar crezi că e bine?
- E bine, dacă vrei.
- Nu e prea mult?
- Nu
(...)
- Tună
- Tună
- Trebuie să...
- Da.

(17.02)

Cenaclul lui Dudu. Sau, mă rog, Vlad Ioviţă, oficial vorbind. Ultima şedinţă în vara asta. Patru oameni. Afară plouă. Lungim discuţia despre noroi, doar ca să ne mai ţină în Bibliotecă. Când ni se face foame, ne întoarcem la Orpheus. O cafenea care deja îmi stătea în gât în şi pentru ziua aia. Ca şi toată scriitoricimea, de altfel. Se făcea o nuntă acolo, înăuntru, unde fusese dimineaţa conferinţă. Nepoţica lui Dumitru întreabă:
- Mirele şi mireasa sunt scriitori?
- Da, Iuliana, sunt scriitori. Aici se căsătoresc scriitorii. Iar cei care nu sunt scriitori, dar îşi fac nunta aici, o fac pentru că le place mult de un scriitor de pe-aici.
- Un Dumitru Crudu de exemplu?
- Un Dumitru Crudu de exemplu...
:)
Când se face mai întuneric să plecăm, Diana îi aduce contul lui Dumitru.
76 lei. Dumitru cască ochii:
- Ceva e în neregulă aici. Aţi calculat cu reduceri?
- Da, totul.
- Nu, nu, nu. Vă rog să recalculaţi.
Peste 5 minute vine Diana cu un cont împrospătat:
- Da, uitaţi-vă o eroare, nu am pus sucurile în cost. Acum e 86.
Dumitru ia foiţa şi întreabă de proprietarul cafenelei:
- Vlad, ia uite dacă este în regulă contul acesta, că nu mi se pare just...
- Hmmm, da, nici nu e, sucurile astea două erau de fapt Jaffa şi-s mai scumpe, adică contul ar trebui să zică suma şi suma este... hmmm... 98 lei.
Dumitru se întoarce oarecum mulţumit că nu există şefi şi mai mari prin preajmă şi că i s-a făcut dreptate până la capăt.
- Uite că şi Orpheus ne trage pe sfoară...
- ...de câteva ori pe zi...
- Da, şi Orpheus.

_______________________________________________
(*) Emilian Galaicu-Păun: sunt scriitori pe care îi urmăresc de ceva vreme şi care mi se par foarte buni la ora actuală. Dacă o întreb pe Aurelia Cojocaru dacă e foarte mândră de cartea cu care a debutat, şi pe Aurelia Borzin, la fel, dacă este foarte mândră, chiar dacă a mai luat un premiu al ICR-ului, adică să intri în literatură, se intră foarte greu, adică chiar trebuie să debutezi cu brio. În acest sens, uitaţi-vă ce se întâmplă. Dan Coman a debutat la 27 de ani cu anul cârtiţei galbene, într-un tiraj de 50 de exemplare la editura Junimea, şi după aceste 50 de exemplare de la Junimea cartea a făcut... cartea a luat premiul de debut la Botoşani şi după aceea mai multe edituri s-au bătut pentru această carte, care a apărut într-un tiraj decent, care se află la a treia, la a patra ediţie. La fel Claudiu Komartin. A debutat cu păpuşarul şi alte insomnii la 21 de ani. Este la a treia sau a patra ediţie. Sunt debuturi asumate. Sunt debuturi ale unor autori de fapt constituiţi mai mult sau mai puţin, cel puţin ca lucrări. Este extrem de important, mai cu seamă pentru un debut, pentru că debutul este, dacă vreţi, mitruganul, el bate, spune eu sunt cutare, cutărescu, cutărache... Debuturi din astea pentru bifări, pur şi simplu, la colecţia de dimplome, pe care le iei la olimpiadele şcolare, în timpul studiului, şi cu care vrei într-un fel să fii într-o facultate, nu mai interesează pe nimeni. Punctul doi. Cum se face că odată introdusă marfa, ea intră direct pe linie moartă. Mai mult decât atât, trebuie să se facă lansări de carte în librării. Librăriile trebuie să existe ca nişte centre de interacţiune ale tinerilor, care să se vadă şi să se cunoască. Mă bucur foarte mult că la Serile de poezie de la Librăria din Centru vine aproape incognito echipa de la Clipa, vine cel mai tânăr clipist Vladimir Beşleagă, pe care îl văd foarte interesat de fiecare dată. Vine Arcadie Suceveanu. Vine Leo Butnaru. Vine o anumită lume, care prezintă un anumit strandard de creaţie şi aici ajungem la punctul doi. Cine face aceste cenacluri literare? Cum funcţionează aceste cenacluri literare? În mod normal şi firesc este ca o revistă să fie nucleul în jurul căreia să graviteze (...) este excelent să se facă această conferinţă a tinerilor, dar nu este o mişcare de bătaie lungă... Reiau o mică idee a lui Leo Butnaru pentru a nuanţa. Sigur, atunci când scrii, ai contextul românesc şi intri imediat în conexiune directă cu cei mai buni din generaţia 2000: Coman, Komartin, Vancu şi mulţi alţii. Mi se pare foarte important că ei preferă să publice la editurile Chişinăuiene, pentru că asta face parte din paradigma de azi. Chiar se face comunicare. Generaţia 80 a realizat această comunicare intergeneraţionistă, şi nu numai, poate că s-a realizat un fel de comunicare dintre literatura română care se scrie aicea şi literatura română care se scrie pentru tineri. Dincolo de faptul că trebuie să vă integraţi perfect, să intraţi în competiţie directă cu valorile generaţiei 2000... dar e nevoie şi de o deschidere universală... îndemnul meu, cel puţin, este, pentru că sunteţi o generaţie care vorbiţi cel puţin două limbi străine, încercaţi să citiţi foarte mult şi din literaturi străine, încercaţi să traduceţi. Vreau să spun că inclusiv colegii domniilor voastre, tineri, foarte tineri scriitori de 20 şi ceva de ani, sunt deja şi excelenţi traducători. Komartin este un excelent traducător de franceză. Traduce autori de mare valoare. Miza aceasta pe cultură, miza pe deschiderea spre literatură, este una atât existenţială, pentru că, abia acum, cu acest background, veţi intra, să zicem, pe deplin, în schema valorii. Mai spun o idee şi după aceea cred că ar fi interesant să începem puţin să polemizăm. Pentru că, aşa, ca şi cum vorbim două... vorbim în ecou... Eu cred că în literatură se mai încearcă exact ca în rugby, se face pas înapoi. Este foarte important să vedeţi cel puţin cu o generaţie în urmă care au fost mişcările. Nu pentru a limita, că nu cred că cineva acum ar putea să se afirme, imitându-l pe Ion Mureşan sau pe Ioan Es. Pop sau pe ştiu e cine din valorile certe ale generaţiei trecute, dar fiindcă aceşti oameni au schimbat puţin paradigma, au mutat ceva, au împins limbajul într-o altă direcţie, mingea nu a mai mers rectiliniu, tot timpul a mers foarte zigzagzat şi în sensul acesta şi la noi sunt poeţi care au schimbat în toate planurile paradigma, în măsură ce şi-au publicat, inclusiv ei, noile volume de poeme. Începând cu să zicem o cu totul altă poezie foarte elegantă, foarte rafinată, cu care venea Arcadie de la Cernăuţi, la începutul anilor 80, Nicolae Popa cu timpul probabil şi ce a urmat în anii 90, 2000 de fapt şi, terminând cu mai tineri, de la noi, să zicem, acelaşi Baştovoi, sau Fruntaşu, sau, mă rog, nu mai zic de Dumitru Crudu... şi ultima, pentru a încheia, vedeţi, este foarte importantă acea comunicare, nu atât pe modele generaţioniste, dar, pe modele generale. Eu, de exemplu, dacă mă simt cumva mai îndepărtat de un anumit gen de poezii... care cântă meleaguri ori limbă, OK, poate sunt inspirate. Dacă pe mine, mai ales, de exemplu, mă interesează latura experimentală, latura inovatoare a poeziei... Sigur că voi încerca, inclusiv eu, să grupez în jurul meu tineri cu care am nişte lucruri în comun. Este firesc să se întâmple aşa. Toată admiraţia mea pentru ce a făcut aicea pe hol Nicolae Popa şi Dumitru Crudu, care au formatat, dacă vreţi, o generaţie, apropo, nu prea am văzut citaţi, dar sunt absolut câţiva tineri care fac cel puţin prin radicalismul lor. Este şi Hose aicea, Gatman, Vlad Gatman, era aicea parcă, Corina Ajder, bine, a făcut mai puţin, dar mi se pare remarcabilă, Daria Vlas, iarăşi cu câteva texte absolut remarcabile, Gamarţ, care e plecat la Bucureşti. Aceste nume oricum au fost o verigă de legătură spre generaţia asta mai tânără, care e aşezată în jurul revistei Clipa. Eu cred că anume ei au fost fitilul acela care puţin a dinamizat limbajul de-aicea. Acum că eu sunt foarte încântat, să zicem, de evoluţia domniilor voastre, n-aş spune, am toate rezervele, când vorbim de texte pe texte... sigur că este foarte mult de muncă acolo, pentru că este şi un ritm al tematicii, atunci când mizezi pe un limbaj frust, mizezi pe firesc, pe lucruri din astea care puţin bat spre o anumită publicistică şi spre o liniaritate a literaturii. E un risc asumat şi puţin care iese onorat din această competiţie. Oricum este mai bine decât să se cânte imnul şi tot felul de ocloneli literare, pentru că literatura, cel puţin într-o primă fază, este şi o foarte mare revoltă, o revoltă împotriva, ghilimele, bătrânilor încearcă un care limbaj nu trebuie neapărat să dezlocuiască celălalt limbaj, cum ar fi să explodeze, adică, eu, cel puţin, vă doresc să aveţi forţa aceasta de explozie, din care, mai apoi, dintre aceştia, se vor alege câţiva autori foarte premiaţi.


23 iulie 2010

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan