vineri, 5 august 2011

Serafim Saka

Serafim Saka

MAIORUL GLOTOV

"CĂTRE SACA - CONGR. VII A SCR. MOLD.
N-am avut intenţia de a intra în polemică cu d-ta, nici de a căuta numirea satelor de lîngă Cernăuţi, de unde aţi pornit încoace să faceţi ordine - n-am făcut-o, cum a procedat, defăimînd numele satului meu de baştină unul din pămîntenii d-voastră (ce urmează tratamentul la psihiatrie cu "Espirali"). N-am ţinut să precizez numele satelor de unde aţi pornit - nu ele sunt de vină...
D-ta tov. Saca ai venit, şi cum ai venit ţi-ai permis ca să-ţi numeşti colegii de aici MSSR-işti, lipsiţi de har şi dăruire osebită, ca d-ta - carele-marele!
Şi ţi-ai mai permis să ofensezi un coleg, precum că s-a căsătorit cu o... de rusoaică pentru a deveni şef...
Atunci ai şi primit riposta - de care te plîngi. D-ta ai fost iniţiatorul insinuaţiei. Şi încă n-ai răspuns pentru aceasta...
Calomnii aduse la adresa mea - a Uniunii - a altor colegi - au fost cum se vede puse la cale şi timp îndelungat şi minuţios formulate.
Ţin să vă aduc la cunoştinţă, că asemenea învinuiri absurde - printre care şi urmărirea Anei Lupan căreia în 1984 i s-a conferit titlul de Laureat al Premiului de Stat al RSSM, toate păcatele Ministerului culturii, a Editurilor, plus urmărirea pămînteanului D-tale Prepeliţă M. - care a fost un răstimp căutat de organe pentru a se achita de pensia alimentară (pentru copil)
L-am adunat de la un pămîtean al D-tale cu un alt prilej, cu un alt prilej cei care se dedau la insinuări publice - vor trebui să răspundă.
Aş vrea să mă înţelegi, de eşti în stare că...
După ce am mai trecut şi eu prin careva încercări ale vieţii - după ce împreună cu ceilalţi copii ai anilor 30 mi-am petrecut fratele la front şi pe tata încadrat în Armata muncii din Donbas -- ca să nu-i mai revăd nici pe unul, după ce am trecut prin arşiţa şi seceta lui 46-47; după ce Puterea Sovietică ne-a adunat desculţi şi oropsiţi şi ne-a adus la şcoli - să ne lumineze frunţile colbăite...
După ce am făcut şcoală la I. Creangă (pe care D-ta scuipai) - ca apoi să-l înscenezi.
După ce am scris şi eu niscai cărţi mai bune şi mai slabe - unele - una însă hăituită... în presă
După ce am petrecut -o pe maică-mea şi soră-mea în lumea celor drepţi...
După ce din încrederea colegilor de breaslă am trudit anii aceştia aici - la Uniune - poate acesta a fost cel mai greu pas...
după ce n-am scris tot aici poate cele mai bune cărţi ale mele,
după ce am adunat - ca un numizmat - atîtea vînătăi - chiar şi de la mata, ca să mă reţin să rămîn "chibzuit"-
După ce am căutat să fac cinstit cîte ceva - nu e vorba de edituri, reviste, casa Uniunii - acestea ni le-a dat PC şi Statul Sovietic -
să pun umărul la cauza comună, să ajut unui autor, unei cărţi să apară (şi a matale "Aici şi acum")
după acestea şi altele, nu mă mai poţi, dragă, intimida cu toţi prietenii (avocaţii) d-tale!
Orice hotărîre luată - a fost luată de comun acord - la Secretariat, ori comitetul de conducere.
Chiar şi primirea lui t. Harbuz în Uniune (citate - recomandări..., pensie personală - "mestnogo znacenia" ş.a. pot fi verificate în orice moment. (Lista pensionarilor personali).
Probabil că ai fost şi nedreptăţit - probabil - că sentinţa n-a intervenit prompt.
Cît priveşte în romanul D-tale faptul că există mai multe păreri - n-ai cum să-l scoţi de pe cont. În schimb cartea D-tale "Aici şi acum" la care am scris subsemnatul ei prefaţă - şi a apărut, da, am participat! Recunosc.
Ceea ce nu recunosc şi nu voi recunoaşte - e aroganţa D-tale cu care îţi tratezi colegii, dispreţul cu care te apropii de acest pămînt, şi de oamenii lui!
Metode cunoscute de a învinui - a amesteca totul într-un cazan şi turna peste capul omului unele învinuiri
cu atacurile asupra mea, şi a altor scriitori ale "Europei Libere".*
Aici se cer câteva extrase din articolul pe care l-am publicat în "Jurnal de Chişinău", 18 octombrie 2005.
"Dacă aceasta este "scrisoarea lăsată de regretatul Pavel Boţu cu câteva zile înainte de tragica sa moarte" din care cei doi colegi, Vieru şi Dabija, îmi fâlfâie ameninţător fără să o scoată la lumina zilei, mă întreb pentru început - de ce n-au binevoit să observe că aşa-zisa scrisoare era adresată - "Către Saca - congr. VII a scr. Mold." ce a avut loc la 15 mai 1986, cu aproape un an înaintea morţii sale, 17 februarie 1987?!
Mie - da, putea să-mi adreseze o scrisoare cu trei zile înaintea morţii sale tragice, dar cum să te adresezi unui congres de la care trecuse un an fără două luni, asta îmi depăşeşte puterea de judecată.
Cu toate acestea, dar şi alte posibile dovezi, colegului şi fostului mulţi ani bun prieten, Grigore Vieru, i se dă mâna, cu care îşi scrie inspirata poezie, să scrie "tragica scrisoare în care Serafim Saka este descris în nişte culori nu prea luminoase". Şi mai departe: "O anume îngăduinţă pe care Serafim Saka nu ştie s-o preţuiască, ne-a împiedicat să publicăm durerosul document".
Pe cine "ne-a împiedicat", şi de câtă "anume îngăduinţă" trebuia să dau dovadă, ca Grigore Vieru colegul şi bunul meu fost prieten, să nu sancţioneze publicarea "durerosul(ui) document"?
Până vine răspunsul - chioara admiraţie pentru Dabija sau oarba ură pe care nu ştiam că mi-o poartă, l-a făcut pe Vieru să nu ştie "ce a scris Dabija (de lângă el) despre Sake, şi să ştie cu atâta inexactate ce a lăsat Pavel Boţu "cu câteva zile înainte de tragica sa moarte?!
"Udivitelino"! ar fi exclamat Coroban.
Notiţele, numite acum de Dabija "o scrisoare adresată lui S. Saka care la câteva zile de la decesul lui tragic (al lui Boţu, n.n.) a fost strecurată pe sub uşile birourilor tuturor redacţiilor, inclusiv la L.A. " erau, în spusele de acum douăzeci fără ceva ani, ale aceluiaşi Dabija, (când mi-a dat textul multiplicat la maşină de secretara sa, R. Ciobanu) nişte note lăsate de cineva în anticamera redacţiei în timp ce colaboratorii, toţi până la unu, se aflau în şedinţă şi n-au văzut, nimic. După care li s-a telefonat - din nou nu se ştie cine - şi li s-a spus că vor urma şi alte texte.
Dar, vai, n-a urmat nimic, dacă şi după aproape două decenii sânt şantajat, acum cu amintirea acelor notiţe, uitând că o parte bună din vinovăţiile pe care le conţin notele lui Boţu, au fost adresate, la adunarea lor închisă de partid din preajma congresului, de către comunistul Ion Gheorghiţă comunistului Pavel Boţu. Vinovăţii despre care eu nu ştiam atunci nici cu spatele. Nefiind membru de partid, nu aveam de unde cunoaşte secretele lor de partid!
Şi apoi eu eram pe altă undă.
P. Boţu nu mai este să confirme sau să infirme şi atunci Grigore Vieru, acompaniat de Dabija din imediata sa, infidelă, vecinătate dacă îl împinge să rătăcească, reînvie o moarte tragică care, ştiu amândoi la fel de bine, că s-a întâmplat din motive mult mai altele decât o cuvântare la congres şi un articol publicat în "Literaturnaia Gazeta" în care numele lui Boţu nici măcar nu figura.
Mă întreb. Să fi atins şi foştii mei prieteni ultimul grad de perfidie, că-i refuză logica elementară?!
Dar şi memoria!
Iată ce spunea Grigore Vieru în seara de 19 mai 1987 la conferinţa scriitorilor moldoveni, conferinţă care urma să deschidă larg calea spre o altă lume, lumea lui Gorbaciov, promisă liberă, democratică şi îndestulată.
Grigore Vieru : "Scrisoarea semnată de către cei peste o sută de scriitori vine de demult. Vine de,cel puţin, zece ani în urmă, când dumneata, tovarăşe coleg, în virtutea funcţiei de veşnic povăţuitor şi novator, trebuia să-i spui colegului mai tânăr - destul, tovarăşe Pavel Boţu, zece ani de cârmuire a obştii scriitoriceşti sunt prea destui! Aşa trebuia să zici, iar nu să vâri în capul omului că este singurul scriitor capabil (sublinierea s. s.) să ne conducă şi mai departe. În paranteză vom spune următoarele: să nu căutăm pricina morţii, cu adevărat tragice a colegului nostru , care a făcut şi lucruri bune, nimeni nu le neagă, să nu căutăm pricina morţii în nişte articole semnate de Saka, Matcovschi sau Malarciuc, articole extrem de dureroase şi de binevenite. Am impresia că unii dintre noi apără cu înverşunare nu memoria colegului, ci nişte interese proprii…
Ei cred, nu am nici o îndoială, că o nouă conducere i-ar scoate imediat din literatură şi i-ar uita. "Lumina" dumitale, tovarăşe poet Andrei Lupan, a scos-o demult din literatură vremea. La fel şi poeziile despre Lâsenco. Iar cele câteva excelentele poezii, după cum am spus, clasice, mai ales cele din "Gromovnic", nu va fi nimeni în stare să le expulzeze din literatura noastră.
Dar să revenim la gândul de mai sus.
Deci, nu i-ai spus lui Pavel Boţu ceea ce trebuia să-i spui acum zece ani! Nu i-ai spus pentru că ţi-a convenit un astfel de conducător. Aud parcă foiala unora: cum se poate să vorbim astfel despre cei morţi? Dar cum se putea, dragi tovarăşi, trimite la Moscova ceea ce s-a trimis... De ce nu ne gândim că puteau muri patru scriitori odată: Saka, Matcovschi, Malarciuc şi Gheorghiţă? Puteau muri de infarct în urma unor scrisori oficiale pe care, le ştim…! (Se are în vedere cele opt "denunţuri în transparenţă" şi nouă semnaturi ale secretarilor. s.s.). Deci, nu i-ai spus, tovarăşe poet, ceea ce trebuia să-i spui confratelui mai tânăr acum zece ani. Nu i-ai spus pentru că-ţi convenea un astfel de conducător. Pentru că în decurs de douăzeci de ani ‚ opinia este strict personală, nu Pavel Boţu a condus Uniunea Scriitorilor, ci Andrei Lupan".
Dar iată ce scrie acum - din jumătate în jumătate de an - domnul academician Vieru, în revista "…ŞI…" a domnului academician Dabija, inducându-l în eroare pe d-nul academician M. Cimpoi cu aceiaşi perfect-inversată artă de neîntrecut acrobat naţional: "Nimeni, la ora actuală, în afară de Mihai Cimpoi, nici chiar Arcadie Suceveanu, care vrea să pară în afara găştii, nu poate să-şi ia pe umeri povara conducerii obştii scriitoriceşti atât de neomogenă ca stare de spirit şi ca interese. Scriitorii, în majoritatea lor, au intuit acest lucru şi cred că-l vor intui şi la viitoarele alegeri. Nedestrămarea istoricei Uniuni a Scriitorilor o datorăm autorităţii publice, echilibrului, calmului, răbdării, bunăvoinţei şi puterii de muncă a marelui cărturar Mihai Cimpoi".
Notele lăsate de Boţu mai vorbesc şi despre faptul că inamovibilul nostru preşedinte de atunci nu mai era capabil să înţeleagă ce se întâmplă cu necuprinsul lui imperiu sovietic în descompunere, dar nici măcar în relativ liniştita sa uniune scriitoricească. Păcat. Ar fi putut să le dea şi el pe seama istoriei, cum au făcut-o atâţia alţi mari nomenclaturişti, şi să aştepte clipa în care disperaţii dispersaţi democraţi nu mai erau în stare să facă faţă evenimentelor şi au cedat, reîntorcându-se la literatură.
Ar fi putut, dar, se vede, nu mai putea!
Ecuaţia morţii lui Boţu având prea multe necunoscute, un coleg bine exersat în ale detectivului uman, m-a sfătuit să nu las lucrurile baltă - toate se pot întoarce, la un moment dat, împotriva ta, dar şi a noastră - şi m-a convins să mă adresez securităţii.
- Kaghebe-ului?!
- Ei ştiu totul, idiotule!
Încă deloc naţională, dar pusă şi ea pe restructurări şi transparenţe, securitatea moldovenească continua să rămână, în fond, aceeaşi Marie, numai că în altă pălărie. Cu toate acestea am urmat sfatul.
- Cunosc un băiat foarte bun, care te poate ajuta.
Prima întâlnire cu "băiatul cel foarte bun" am avut-o în cabinetul directorului teatrului naţional "Puşkin". Înalt, frumos, mai blând ca cea mai paşnică fiinţă pământească, băiatul cel foarte bun era cunoscutul de multă lume, maiorul Glotov, care mi-a recunoscut că mă cunoşte bine, deşi în arealul său de veghere intrau instituţiile teatral-muzicale şi nu uniunea scriitorilor. Subtil, atent, fără să audă însă tot ce-i vorbeşti, a trecut peste textul lui Boţu cu privirea, (rupea şi aleacă de maldavenească), asigurându-mă că totul o să fie bine. Ceea ce ar fi putut chiar să fie, dacă "Europa Liberă" - prin gura lui Nicolae Lupan, cel care a scos Basarabia din anonimat, dar şi cea a lui Grigore Singurel, care nu era decât fostul textier oficial al filarmonicii din Chişinău, Efim Ciuntu-Krimerman - nu-şi radicaliza discursul, în care numele meu răsuna tot mai des, conjugat fiind la modul pozitiv de acest, pe atunci odios, post de radio.
Ei bine, dacă am avut tupeul să apelez la serviciile instituţiei respective, era normal ca şi instituţia respectivă să-mi solicite serviciile. Vorba ceea: bine pentru bine!
Pentru început, mi se solicită o polemică principială cu cei de la "Europa Liberă" care, în contra bruiajelor şi barajelor de pe amândouă malurile Prutului, aducea seară de seară în casele noastre România cu tot ce avea atunci rău şi bun, odată pe săptămână Nicolae Lupan şi Grigore Singurel vorbind despre trezirea Basarabiei din somnul cel de moarte.
Acum că am ocazia, voi mai spune că "Europa Liberă" de la care mi-a răsunat în acei ani, grei pentru existenţa mea, numele - nu, însă, şi vocea cum cred unii - a fost, pe lângă câte era, şi o înaltă şcoală sonoră de literatură şi cultură unde profesau neegalaţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dar şi alţii scriitori şi ziarişti de mare clasă naţională şi internaţională. O dată pe săptămână aici audiam fascinantele "Teze şi antiteze la Paris" şi tot aici am audiat ani la rând răscolitoarele pagini ale neînfrcatului basarabean Paul Goma, dar şi textele, inclusiv pamfletul filozofic "Frig sau frică", ale lui Dorin Tudoran, graţie cărora noile timpuri ne-au găsit sincronzaţi cu mişcarea literară şi culturală din Ţară. Parţial şi din lume.
Aflând doleanţele lui Glotov, am recunoscut că am auzit şi eu - de la alţii, bineînţeles - că Nicolae Lupan vorbeşte despre mine la "Europa Liberă", dar numai atât.
- Vă vorbeşte de bine, vă rog să reţineţi.
- Dacă de bine, fie de bine...
- De foarte de bine!
- Şi asta-i rău!?
- Dacă luaţi atitudine, cum se spune, şi scrieţi sincer tot ce credeţi despre acest post, ar putea să fie chiar bine…
- Să scriu?!
- Nu cred să nu aveţi o părere despre toate aceste provocări ale domnilor de la Europa Liberă", mă ia acum pe orizontală blândul Glotov.
- Înţeleg, numai că nu mi s-a întâmplat să-l aud… vreodată.
- Nici nu-i nevoie… Vă punem, noi, toate materialele la dispoziţie. Le studiaţi, vă documentaţi serios şi scrieţi un articol-două, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi să faceţi acest lucru.
- De ce numai eu?! m-am mirat eu sincer.
- Las' că ştim noi cine şi cât poate.
- Acum pot mai mulţi.
- O fi putând, dumneavoastră însă sunteţi un nume crezut.
- Crezut de cine?
- În primul rând trebuie să vă creadă cititorii.
- Să creadă - ce?
- Tot ce-o să scrieţi.
- Ce să scriu?
- Tot ce credeţi despre ceea ce îndrugă acest Lupan privind Republica sovietică socialistă Moldovenească. Dar şi despre dumneavoastră, la vocea lor liberă.
- Nu ştiu ce îndrugă Lupan despre mine.
- Păi, vă dăm materiale... Faceţi un articol-două-trei, poate chiar un ciclu, despre cine a fost şi ce vrea de la noi acest Lupan. Şi în general… Serialul îl publicaţi la "Literatura şi Arta".
- Dar o să fie de acord cei de "L.A"?
- Asta-i de-acum problema noastră.
- Bine, dar … Ce-o să zică lumea?
- Lumea?! Care lume?
- Lumea ştie că sunt un om onest care a avut multe probleme de ordin artistic.
- Spuneţi, unele probleme …
- Dumneavoastră nu aveţi de unde cunoaşte problemele pe care le-am avut eu cu editurile, cu publicaţiile literare, dar mai ales cu televiziunea… Lozan nu m-a admis optsprezece ani la ecran.
- Ba da, avem de unde, şi le cunoaştem. V-am privit documentarul "Trenurile" făcut la "Tele-film Chişinău".
- Acum optsprezece ani…
- Tocmai de aceea… Aţi avut probleme, dar s-ar putea să nu le mai aveţi. Aşa că… aveţi toată libertatea să alegeţi.
- Nu, n-am să pot.
- Să înţeleg că nu vreţi…?
- Nu pot! am zis eu categoric.
- De ce?
- Aş fi un mare ticălos dacă aş scrie de rău - că asta, am înţeles, se vrea de la mine - despre Nicolae Lupan.
- De ce?!
- Din foarte multe motive, dar şi unul personal.
- Aş vrea să-l aud pe cel personal.
Şi-i înşir povestea.
Învăţam la cinematografie, la Moscova, şi în vacanţa de vara ne-a căzut norocul să facem - împreună cu Iacob Burghiu, el student la regie - un documentar pentru televiziune, "Paralela 47", în care, graţie fondurilor-trofeu ale Filmotecii sovietice, am adus pentru prima dată imaginea Mariei Cibotari acasă. Un fel de ştafetă - Cibotari-Bieşu - cum se zicea pe-atunci, deloc însă dorită de nomenclatura culturală sovietică moldovenească. Mare, dar mare de tot, trebuia să fie numai o singură Marie. Maria noastră Bieşu! Deloc satisfăcuţi, şefii televiziunii au convocat de urgenţă Comitetul pentru radio şi televiziune la care Dovba, preşedintele de atunci al radioului, care, pe lângă că era un om incult, mai scria şi poedziri, cere să se scoată toate secvenţele cu Maria Cibotari care, motiva dânsul, "i-o cântat la Viena lu Ghitler". În concepţia ideologilor de atunci, trecerea de la o Marie la alta - prin Cio-Cio-San - egala cu o greşeală politică, filmul urmând să fie fundamental revăzut, iar autorii daţi afară. Norocul nostru că nu aveau de unde să ne dea. Eram studenţi la Moscova, iar Moscova, lucru ştiut de toţi, recunoscut însă numai de unii, descătuşa spiritele, aşa că nici vânt rece nu ne ajungea.
Norocul nostru de Nicolae Lupan care lucra la radio moldovenesc şi, ca şef de secţie, făcea parte din Comiteului radioteleviziunii. Spre deosebire de alţii, care l-au susţinut pe Dovba sau au tăcut mâlc, Lupan a intervenit în mai multe rânduri, apărându-ne, cu un surplus de argumente, filmul.
După intervenţiile dumnealui, nu era mare act de curaj să spui ce am spus:
- Nu cumva a-ţi fi dorit, tovarăşe Dovba, ca Maria Cibotari să iasă în avanscenă şi să strige: Hitler, ieşi afară, altfel nu cânt?!
- Sii?! s-a mirat, inept, în foarte moldoveneasca sa limbă Dovba şi eu am continuat.
- Dacă un scriitor, de exemplu, poate - în cazul în care nu este publicat - să-şi perpetueze opera, păstrându-şi manuscrisul în sertar, o cântăreaţă, precum şi un dansator, nu au decât timpul vocii şi al picioarelor. Ei trebuie să se producă în clipa care li s-a dat. Oricare ar fi să fie timpurile.
(Evocat de mine peste ani la lansarea cărţii lui Aurelian Dănilă "Opera basarabeană" Maria Bieşu, prezentă în sală, m-a îmbrăţişat şi sărutat pentru mulţi, mulţi ani înainte.)
- O! n-a întârziat să reacţioneze exclamativ Glotov.
- Ei bine, pot eu să scriu, după asta, împotriva lui Lupan?
- Nu e vorba de împotrivă…
- În susţinerea lui, poftim.
- Acest Lupan nu vrea să se astâmpere, în consecinţă, aduce mari prejudicii republicii noastre şi poporului moldovenesc cu emisiunile lui de la "Europa Liberă".
- În ce fel?
- Foarte simplu. Tot vorbind la "Europa lui Liberă", că limba moldovenească şi poporul modovenesc sunt o invenţie pur sovietică, ascultătorii ar putea să creadă, până la urmă, că-i chiar aşa.
- Chiar aşa vorbeşte?! mă mir eu triplu prefăcut.
- Şi mai rău.
- Şi mai rău?!... Doamne!
- Despre dumneata, în schimb - dar şi despre alţi câţiva de aici - vorbeşte în cei mai elogioşi termeni.
- Daaa?! mă mir eu fariseic.
- Nu v-aţi gândit de ce?
- M-aş fi gândit eu, dacă l-aş fi auzit vreodată, aşa însă…mint eu în continuare.
- Ştim că-l cunoaşteţi încă de la Cernăuţi, o întoarse atunci Glotov. Vă dădea des la radio de acolo.
- Nu chiar des, dar mă dădea. Când veneam vara în vacanţă, trecem şi pe la dumnealui. Atunci l-am cunoscut. Dar numai de bine.
- Numai de bine, în timp ce toată lumea îl vorbeşte numai de rău.
- Să scrie atunci cei care-l vorbesc de rău.
- Dacă despre aceştia dânsul nu vorbeşte.
- Tocmai de aceea: ei îl vorbesc de rău, pentru că dânsul nu-i vorbeşte de bine.
- Credeţi că numai de-aceea?
- Nu ştiu, am să mă mai gândesc…
- Atunci mai gândiţi-vă.
Am fost, precum vedeţi, lăsat să mă mai gândesc, ca peste scurt timp să mă pomenesc cu un alt telefon de la instituţia respectivă şi să mi se propună o nouă întâlnire, locul şi ora rămânând la discreţia mea. Am ales păduricea de la Râşcani, mai aproape de casă. Era cald, era frumos, am vorbit îndelung şi despre multe lucruri interesante pentru acele timpuri. Maiorul Glotov era un securist cult, se deschidea copios, ca să te predispună şi pe tine la deschideri şi confesări.
Când s-a convins că operaţia n-are sorţi de izbândă, a dat-o pe laude şi elogii, declarându-mi că sunt aşa şi pe dincolo şi mai sunt - pe lângă câte eram deja - şi un scriitor dintre cei foarte serioşi. Serios neserios, dar am reuşit să nu ajungem la nici o înţelegere, dânsul exprimându-şi la despărţire regretul - am fi putut face o treabă bună - fără să se întristeze însă prea mult…
* Fragment din romanul-fapt Pe mine mie redă-mă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan