sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Ion BUZU

Un tip oarecare

- Uitaţi-vă la individul acela îmbrăcat într-o haină jerpelită şi murdară.
- Ăăăăă, mi se pare că seamănă cu el.
- Da, el e, nu-mi vine să cred.
- Uitaţi-vă, poartă o haină murdară toată de noroi
- Iar încălţămintea îi este găurită, ba chiar îi văd degetul
mare de la picior ieşind în afară, e murdar.
- Priviţi la mîinile lui, sunt negre şi zgîrîiate, acele mîini
care străluceau atunci cînd ţineau o carte de filozofie sau foi cu texte pe care le citea în coridoare, acum au devenit mîinile unui vagabond, nu mai ţin în ele nimic!
- Priviţi, scoate o foaie din buzunar, probabil e cu texte; rupe din ea o bucată, rupe ca să se şteargă la fund!
- În ce hal a ajuns, să scoată o foaie cu texte şi să se şteargă la fund cu ea.
- Da, cel care obişnuia să lipească aceste foi pe stîlpuri.
- El mereu privea cerul imaginîndu-şi fraze scrise pe el, imaginîndu-se acolo.
- Acum el merge gîrbovit privind jos de parcă
unicul lucru de care-i pasă este să găsească un loc
unde să se întindă şi nimic mai mult.
- Exact, nimic mai mult.
- Îmi amintesc cum rezolva teste în timpul recreaţiilor.
- Da, mi-a rezolvat şi mie unul, am rămas uimit, mereu l-am considerat deosebit.
- Dar acum e un tip oarecare,
a terminat liceul şi e un tip oarecare.
- Îhî, atît de oarecare încît merită împins în prăpastie,
să se rostogolească cît mai încolo.


La 3 a.m. pe un frig cumplit

„Ascultă Hank, ce-l face pe un om un scriitor?” – îl întreabă
pe bukowski un tip în cămaşă roşie.
„Păi, e simplu,
fie te aşezi deasupra unei
hîrtii,
fie te arunci peste un pod”:
Poate ar fi trebuit să scriu şi eu în
loc să-mi urlu la balcon orele insuportabile,
căutînd tot feful de pastile şi chestii tăioase,
încercînd să fac să fie ultima mea
noapte pe Pămînt.
Poate ar fi trebuit totuşi să mă aşez deasupra
unei foi şi mi-ar fi reuşit cele mai bune texte
în loc s-o apuc la 3 a.m. pe un frig
cumplit
spre lac pentru a mă arunca în el
şi să-l găsesc îngheţat;
să sar cu picioarele, să lovesc cu pietre încercînd să sparg gheaţa
şi nimic,
„nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!”


Miopie

Chestiile care îmi apar se unesc într-un film
într-o limbă pe care nu o înţelege nimeni
tradusă cu subtitrări
pe care eu nu le pot desluşi din cauza
miopiei,
văd doar mimica oamenilor,
le aud strigătele,
gesturile adresate mie, dar nu înţeleg nimic fiindcă
sunt miop
şi nu pot citi subtitrările lumii ăsteia
şi atunci inventez singur un sens pentru tot ceea
ce se întîmplă
oricum nu vedeam ce era scris pe tablă nici
la şcoală
şi nici subtitrările filmelor de la TVR 1,
nici afişele publicitare,
exact ca atunci cînd am văzut
Metamorfoza de Kafka, nu am înţeles prea multe
şi am tras concluzia că Gregor a devenit un monstru
fiindcă a dormit în ziua în
care trebuia să plece la serviciu,
de atunci a devenit un monstru pentru ceilalţi
şi părinţii se îngrozeau cel mai tare
cînd vedeau că nu le mai ajung bani şi Gregor nu are un serviciu
atunci el avea forma cea mai îngrozitoare,
subtitrările tot apăreau, iar eu
nu desluşeam nimic,
îmi încordam ochii, lăcrimam, mă tot enervam şi îmi strîngeam
pantalonii şi răsuflam din greu,
oricum
nu am înţeles nimic niciodată din lumea asta
cei de lîngă mine mă întrebau miraţi şi rîdeau:
„chiar nu înţelegi?”
unicul moment cînd totul avea sens
a fost cînd se lăsă întunericul
şi se auzi o muzică cu vioară şi un bas pe fundal.

Păianjenul

- Priveşte la acel păianjen din borcan. Uite cum
încearcă să iasă din borcan, să-i spargă pereţii,
nu are nici o şansă,
unicul mod în care va ieşi este să moară,
numai atunci va fi scos definitiv.
4 momente cînd am fost cel mai aproape de ieşirea din borcan.
În septembrie, lama cuţitului era lipită de o venă groasă de pe braţul
stîng,
ceva curaj, ceva mai mult soare, mai multă nebunie
şi doar cu o mişcare bruscă
totul urma să se sfîrşească,
nu a funcţionat,
Camus a minţit cînd a scris despre soarele care te împinge la crimă,
ticălosul!
În noiembrie, am zărit un cablu lung acoperit cu un cauciuc alb,
mă gîndeam că ar merge,
ieşirea e aproape,
dar a doua zi a dispărut.
În ianuarie, nenorocitul de lac era îngheţat
şi nu dorea să cedeze loviturilor.
În februarie, 2 pastile necunoscute pe care le-am găsit într-un sertar,
le-am dat peste cap fără să-mi pese prea mult,
m-am ales doar cu o ameţeală.
Nici unul din aceste 4 momente nu mi-au acceptat demisia.
Dulce predare, te rog să fii reală!
Acele momente terifiante,
acum au venit deodată,
fără prevenire, fără simptome,
la fel ca şobolanii scoşi de ciumă din crăpături
cu miile,
tîrîndu-mă în agonie, tremurînd, cedînd,
posedat de o boală dureroasă,
fără morfină,
făcîndu-mi măruntaiele zob,
apropiindu-mă de marginea acoperişului clădirii cu 15 etaje,
simţind în sfîrşit cum mi se scoate capacul de pe borcan.

3ml de Konfidor

Andruşa şi cu mine stropim cartofii.
Fiecare avem în spate maşina de stropit.
Gîndacii au format colonii pe
cartofii noştri,
de parcă au descoperit o nouă planetă,
sau o nouă existenţă lipsită
de agonie, capcane şi absurditate.
Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,
în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,
doar trei ore şi gîndacilor li se vor face rău şi vor muri;
ei nu pot vomita cînd li se face rău.
Mie şi lui Andruşa ne curge otrava pe spate,
nenorocitele de maşini de stropit sunt crăpate.
„Auzi Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap
că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu aceşti gîndaci,
să ne stropească şi el cu un fel de otravă,
nu chiar Konfidor,
dar ceva cu efect îndelungat,
să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată,
şi la rîndul lui să-i fie crăpată maşina sa de stropit,
să-i curgă şi lui otrava pe spate?”

În mine creşte ceva străin

Probabil cu asta mă aleg
cînd nu iau în seamă nimic din ce se întîmplă în interiorul meu.
Cînd m-am uitat în closet
mi s-au bulbucat ochii,
O, Doamne, e negru, mai negru ca tăciunele!
e un rahat negru.
Trăind la sat, nu obişnuiesc să-mi văd rahatul,
acesta cade în gaura de cinci metri şi gata,
înghiţit de abis pentru totdeauna,
dar în buda asta de la oraş l-am văzut pentru prima dată,
era negru.
Apoi observ pe burtă multe băşici,
trebuie că m-am încordat vreo 5 minute să dau drumul rahatului,
Băşicile se făceau mai roşii,
rahatul mai negru,
pereţii stomacului se apucă de tremurat,
un alien îşi face loc să iasă prin burtă,
s-a scremut / căcat prin mine
şi acum e gata să iasă în lume,
fără să fi avut o idee cum
a ajuns ceva străin să crească în mine.

Căzînd uşor în capcană

Aceeaşi scamatorie a trezirii la ora 10,
aceeaşi dictatură a organelor.
Îmi amintesc de un scriitor care stătea într-un bar de la 6 a.m. pînă la 2 a.m.,
timp de 5 ani,
aşteptînd să se întîmple ceva,
dar oricum nu se întîmpla nimic, doar dacă el provoca ceva.
Anul trecut am stat şi eu aşa într-un bar,
am băut 2 beri aşteptînd să se ia la bătaie nişte tipi,
dar nimeni nu a făcut nimic, au stat liniştiţi la mesele lor,
totuşi, acasă am scris o povestire în care doi din acest bar s-au luat la harţă,
unul din ei eram eu.
Încă nu am scris nici un text de 15 lei despre jaluzele.
Mă sună fratele meu şi îmi zice să mergem acasă mai devreme,
cu maşina vecinului,
cică a avut loc un viol în sat, poliţişti şi bandă galbenă de izolare a zonei peste tot,
oameni în panică,
unii ascunşi în casă,
alţii verificînd pe oricine intră şi iese din sat.
Cînd am ajuns acasă nu părea să se fi întîmplat nimic,
probabil fratele meu m-a tras pe sfoară doar ca să ajung mai devreme acasă.
A doua zi m-am trezit la 10.21 şi am rezistat dimineţii pînă la 11,
„nu-i nimic acolo, nu cădea în capcană!” – îmi tot spuneam,
dar activitatea fascistă a organelor m-a obligat să cobor din pat,
vezica urinară şi intestinele şi-au făcut simţită dictatura.

Păşind nevrotic de pe un picior pe altul
Atunci, cînd te căutam prin toate încăperile,
apoi te-am zărit, erai îmbrăcată în verde şi ai ieşit,
iar eu am început să-ţi vorbesc despre Războiul Rece şi Gorbaciov
păşind nevrotic de pe un picior pe altul,
chestii despre care nici cea mai vagă idee nu aveam
doar ca tu să mai stai 4 minute
şi încercam să o scot la capăt cu un sens genial celor spuse,
dar ratasem, ajungeam să vorbesc non-sensuri
şi tu ai plecat fluturîndu-ţi părul ondulat
gîndind probabil „niciodată nu l-am înţeles pe tipul ăsta!”
şi eu încă păşeam nevrotic de pe un picior pe altul,
încercînd să găsesc chestia genială despre Războiul Rece
cu care te-aş putea ţine pentru încă ceva timp.


.X&O.

Eu ştiu cine eşti,
te văd oriunde merg.
În maxi-taxi,
pe stradă,
în clădire.
Îţi simt suferinţa vieţii cotidiene şi aş vrea să fac orice ca să ţi-o şterg.
Aş arunca vreo instituţie în aer,
aş crea un templu secret,
te-aş răpi într-un ritual,
te-aş smulge din turma societăţii,
ţi-aş pune cu dragoste pistolul la tîmplă.
Îţi spun,
pentru
tine
trecătorule
aş deveni cel mai crunt terorist.
Te-aş face să înnebuneşti de bucurie,
să nu te mai întorci în aceeaşi celulă.














Nici un fir de înaltă tensiune acolo



În timp ce stau în pat, cu piciorul bandajat în două locuri, în regiunea genunchiului şi a gleznei, taică-meu mă întreabă ce s-a întîmplat în realitate.
Mă întorc pe partea stîngă şi-i spun că nu vreau să vorbesc. Vreau să dorm. Sunt obosit, mă doare piciorul şi am nevoie să mă odihnesc.
- O să dormi după ce spui adevărul.
În nici într-un caz nu trebuie să afle adevărul.
Îmi aduce pantalonii găuriţi la piciorul drept în regiunea genunchiului şi a gleznei. Fisurile par a fi produse de arsură. Îmi arată găurile de la haină şi-mi spune cu tonul vocii ridicat:
- Astea numeşti urme ale arsurii de rug? Cînd te împiedici şi cazi exact cu genunchiul în jăratec obţii aşa găuri mici în pantaloni şi aşa arsură mare? Eu nu cred că te-ai ars căzînd cu genunchiul în foc. Spune cum te-ai ars! Nu-ţi dau pace pînă nu spui totul.
- V-am spus odată cum s-a întîmplat.
- Nu te juca cu mine, nu poţi să ascunzi ceva. Doar ştii că pînă la urmă aflu tot. Doar din ce ai păţit pînă acum nu ai putut să muşamalizezi ceva. Eu ştiu prea bine că arsura aia nu e de la foc. Am vorbit şi cu medicul care ţi-a făcut bandajul. E de la curent electric. Unde te-a lovit?
Nu vreau să-i spun tatălui meu asta, dar locul real în care s-a întîmplat chestia aceasta e o construcţie cu două etaje unde e instalat un transformator care nu mai funcţionează, dar e folosit pe post de conductor întrucît prin el trec fire de tensiune de 10kV, lucru de care nu ştiam, atît timp cît am folosit acel loc timp de cinci luni. Zăvorul de la uşă era defect, toate aparatele dinăuntru ruginite, nu se auzea nici un sunet. Mă gîndeam că e un loc abandonat. Un fel de no-go-zone, spaţiu de care Statul a uitat, l-a etichetat drept „inutil” retrăgîndu-şi controlul asupra lui. Am decis să-l transform într-un buncăr al meu. Un laborator propriu. Un loc în care să meditez şi să nu dea de mine nimeni. Să experimentez singur cu tot felul de performance-uri poetice. Totodată consideram spaţiul respectiv ca fiind unul interzis, fiind în el, deja încălcam anumite norme, lucru care făceau experienţele mai intense. Apoi am adus în această clădire unde era transformatorul dat foile mele cu terorism poetic. Erau hîrtii cu fraze gen în capul tău e un poliţist – ucide-l!, oamenii normali mă sperie sau nicio şansă să scapi. Foi pe care le lipeam prin sat cu un an în urmă. După care am fost descoperit că eu eram cel care lipea pe unde apuca fraze ca bine ai venit în iad! ori băi, eu chiar aş vrea să te ajut. Părinţii mi-au interzis orice lecturi subversive. Am dus un sac de polietilenă plic cu hîrtii de astea, plus tuburi cu clei, plicuri în care îndesam poeme contemporane, subversive, utilitare, minimaliste şi pe care le puneam în porţi şi în cutii poştale la oameni. Sau le aruncam peste gard în curţile lor. Stickere, foi de mărimea A3. Cărţi de-ale lui Kropotkin şi Bakunin. Capitalul lui Marx. Nu sunt un om, sunt o dinamită: Nietzsche şi Anarhismul. Cărţi de Hakim Bey ca Pirate Utopias; TAZ: Poetic Terrorism, Chaos;, Gone to Croatans:Origins of dropout culture. Abolirea Muncii de Bob Black, Reţete pentru dezastru: Cartea de gătit a anarhismului scrisă de cei de la Crimthinc. Copii ale pamfletului despre mizeria studentului care a stîrnit revolta studenţească din Franţa în mai ’68 plus flyere cu slogane scrise pe ziduri în timpul acelei răscoale. Foi cu texte de Guy Debord şi Raoul Vaneigem cu Revoluţia Vieţii Cotidiene.
Sub nicio formă tatăl meu nu trebuie să afle despre locul ăsta care adăposteşte lucrurile enumerate. Nici că am avut acces la ele timp de cinci luni. Şi că am ales anume aşa loc pentru a le ascunde şi a-mi crea propriul laborator, o căsuţă în care e instalat un transformator prin care încă mai circulă curent de 10000 V.
Aşa că inventez o poveste.
- Lîngă tabără.
- Care tabără?
- Murmur de Izvor.
- Nu înţeleg, cum te-ai electrocutat lîngă locul acela?
- Gardul taberei dinspre pădure, unde sunt stîlpi cu sîrme de înaltă tensiune. Nu ştiu, nu am văzut-o, era poate în tufişuri, dar m-am atins, nu-mi amintesc sigur cum s-a întîmplat că m-am trezit cum Petru, băiatul cu care am fost, mă uda cu apă şi după aia m-a ajutat să merg.
- Deci, un cablu rupt? De la tabără?
- Da.
- Sigur nu ai sărit peste gardul lor şi ai atins transformatorul?
- Nu. Am mers numai pe lîngă gard.
- Nu spui minciuni? Ca aia cu împiedicatul şi căzutul cu genunchiul în foc?
- Nu.
- Nu ştiu, mi se pare cam straniu. Cum pînă acum nu au reparat firul ăla. Atunci sun la Union Fenosa. Dacă e vorba de aşa ceva, trebuie să se ocupe de cablu acela cît mai urgent, pînă altcineva nu s-a atins de el.
Eu m-am ridicat brusc. Nu se poate, numai nu la Union Fenosa. La naiba, nu credeam că se va ajunge aşa departe. Poate să-i spun adevărul? Dar nu pot, mă va crede nebun. Doar de cîte ori părinţii mi-au ţinut morală să fiu precaut cu lucrurile legate de electricitate. Şi mai ales, toate cărţile şi foile adăpostite înăuntru.
- Eu plec să caut o factură, să găsesc numărul lor de telefon şi să le sun. Mai întreb o dată, aşa s-a întîmplat?
Înghit şi ezit un pic.
- Da, aşa a fost.
Apoi tatăl meu aduce telefonul lîngă mine, uitîndu-se ţintă în direcţia mea formează numărul de pe factură. Începe a spune că în satul Ratuş s-a desprins o sîrmă de curent, lîngă localul de festivităţi Murmur de Izvor. Apoi spune că nu minte, îşi ia toată responsabilitatea, dar în calitate de cetăţean e dator să informeze autorităţile despre aşa incident. Fiul său a fost curentat şi să vină cît mai repede să repare.
Fără a-şi muta privirea de la mine, pune receptorul în furcă. Mă priveşte de parcă nu crede nici un bob de orez din ce am zis şi o voi încasa grav pentru asta.
- Peste două ore vin băieţii să vadă unde e sîrma aia. O să le arăţi ce şi unde, o să le povesteşti fiecare detaliu. Acum nu mai ai cum să le torni poveşti celor de la Fenosa, cu ei nu glumeşti.
Taică-meu pleacă şi rămîn singur în cameră. Am două ore să inventez o poveste care să aibă sens. Aici vine testarea teoriei adevărului-coerenţă. Ce le spun celor de la Union Fenosa? Vor vedea că nu e nici un fir de curent desprins prin preajmă şi se vor prinde de îndată că mint. Mă gîndesc la toate cărţile şi filmele poliţiste. La serialul CSI, cum încercau să pună detaliile cap la cap ca să găsească povestea în întregime. Asta trebuie să fac şi eu, doar că cu scopul opus, să găsesc detalii cele mai subtile pentru a construi minciuna pe care toţi să o creadă. Trebuie să fiu mai bun decît un detectiv. Rahat, dar CSI rula noaptea şi nu reuşeam să-l văd pînă la capăt, adormeam. Ce mă fac? Doamne, te rog, fă să fie un fir rupt. Doar asta mă poate salva!
O, nu, şi vor începe adevăratele probleme dacă nu găsesc nimic. Părinţii vor fi amendaţi sau sancţionaţi că au chemat degeaba echipa de la compania furnizoare de electricitate.
Peste două ore şi jumătate vine maşina cu doi tipi, în cămeşi pe care e scris Union Fenosa şi simbolul firmei. Au cu ei nişte dispozitive. Par a fi de la CSI, investighează faptul cît de mincinos sunt. Ies în întîmpinarea lor împreună cu taică-meu. Şchiopătez.
Ajungem la tabără şi iese paznicul. Tatăl meu îi explică care e situaţia, că aici m-a curentat o sîrmă ruptă. Paznicul urlă că nu nici o sîrmă ruptă. Urlă că totul e în regulă cu tabăra. Cei doi băieţi mă întreabă unde s-a întîmplat incidentul. Le răspund că nu-mi amintesc bine. Eram în stare de şoc şi mi-am pierdut cunoştinţa cînd s-a întîmplat. Nu ţin minte cu siguranţă locaţia.
- Atunci cum ai ajuns la spital dacă ţi-ai pierdut cunoştinţa? – întreabă unul din ei.
Îi spun că nici eu nu ştiu.
Mă priveşte cu o sprînceană ridicată. Nici el nu mă crede. Probabil se gîndeşte că nici nu am vreo arsură la picior. Bandajul şi şchiopătatul sunt false.
- Auzi, hai nu ne pierde timpul şi spune ce s-a întîmplat.
Privesc în direcţia transformatorului în care se află „laboratorul” meu şi vreau să-i zic să meargă acolo, dar nu o fac. Le spun că aici m-am electrocutat.
- Atunci vom căuta peste tot firul cela desprins.
Mergem toţi cinci prin tufişurile din pădure căutînd un fir de înaltă tensiune care nu există. Eu închid ochii şi şoptesc o rugăciune. Mă rog ca acesta să apară de undeva. Să existe. Dăm într-o parte şi-n alta tufişurile şi nici un fir de înaltă tensiune acolo. Dacă s-ar găsi acum un cablu rupt de la un stîlp, s-ar rezolva toată povestea asta şi am pleca cu toţii acasă, am da mîna unii cu alţii spunînd că ne-a făcut plăcere. Doar un fir de înaltă tensiune cer, nimic mai mult! Mă tot întreabă ăştia de la Fenosa „unde, unde”, iar eu răspund că nu ştiu.
- Cum nu ştii dacă zici că aici te-a bătut curentul?
- Păi, poate l-au reparat. Hai să mai cercetăm. Noi vom merge din urma ta.
Mergeam cu paşi mărunţi privind jos încercînd parcă să găsesc ceva ce era acolo cu trei zile înainte. Cel puţin mă comportam astfel. Mergeam la deal şi la vale. Apoi iar răscoleam acelaşi teritoriu. Mă simţeam încolţit. De parcă aş fi într-un text de Kafka, în care trebuie să găsesc ceva ce nu există, altfel verdictul mă bagă la balamuc.
Brusc, îmi vine ideea să le deviez atenţia de la toată situaţia asta căzînd lat la pămînt. Să mă prefac că îmi e rău. Sau să mă opresc, să-mi desfac bandajul şi să le spun: „uitaţi ce rană urîtă. E o arsură de gradul trei. Cum vă pare, nu-i aşa că-i respingătoare? Uitaţi, mi se pare că se vede osul, uitaţi, sîngerează!!!”




Aceste texte sunt scrise de ION BUZU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan