joi, 9 februarie 2012

Draga Dumitru,

Îți mulțumesc pentru cartea “Oameni din Chișinău” pe care am primit-o aici miercuri. Voi începe a o citi peste vreo doua săptămâni.

Ar fi interesant să aflu, dacă traducătoarea ta este gata să lucreze pentru tine și în viitor, adică, dacă ar fi interesată să facă o traducere completă a cărții “Măcel…” sau “Oameni…” în limba germană. (1.)

După cum am menționat și mai înainte, piața de cărți pentru literatura din Europa de Est este destul de limitată aici. Este deja destul de redus numărul de publicații din literatura română, cu atît mai mult în ceea ce privește literatura în limba română din Basarabia. Problema constă în faptul că aceste țări, din păcate, nu au beneficiat de un interes prea mare din partea publicului din Occident. Nu cunosc pe nimeni care ar vrea să-și petreacă vacanța ”acolo”, cum s-ar spune. Desigur, sînt locuri minunate, dar nimeni din Occident – cu excepția celor care au o legătură oarecare cu România sau Moldova prin intermediul serviciului sau familiei – nu le cunosc. Este absurd, dar o țară ca Irlanda, spre exemplu, care, la nivel cultural, nu are o istorie mai bogată decît, să spunem, România sau Bulgaria, este chiar foarte populară în Europa occidentală și în special în Germania, cu toate că evenimentele de acolo sunt, de obicei, nu mai importante decît ceea ce se întîmplă sau s-a întîmplat la Chișinău sau în Moldova în general. De ce totuși există un interes pentru întîmplări neimportante din viața Irlandei? Mă tem că are o legătura cu faptul că acolo se vorbește în engleză, că aproape toți oameni din lume vorbesc mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai prost limba aceasta, și că țara primește mulți turiști. Iar literatura spaniolă, franceză, sau norvegiană atrag prin faptul, ca țările acestea au o imagine pozitivă: soare, stabilitate, turism. Din literatura regiunilor situate mai la est, cum s-ar spune, doar literatura rusă mai reprezintă un interes pentru cititorul mediu din Germania, iar restul îi interesează doar pe studenți, doctori în științe sau alții care s-au specializat în acest domeniu. Același destin, de altfel, îl are producția artistică din toată Europa de Est în general: nici serialele televizate excepționale din Lituania nu-și vor găsi piața în Occident, nici muzica contemporană sofisticată din Bulgaria. Cam așa arată situația – fără turiști chiar și literatura bună din Moldova îți va găsi cu greu cumpărători.
Dar încercam.


De vreun un an am pierdut foarte mult din încrederea mea în presa scrisă și în mijloacele de informare în general. Nu cred că vreodată am avut atît de puțină confianță că acum. Nu contează dacă este vorba de presa „occidentală” sau „orientală”, de „guvern” sau de „opoziție”. Într-o mare măsură am impresia că în ziua de azi presa internațională funcționează ca un fel de mașină, care vrea să ne treacă cît mai repede prin cît mai multe
evenimente, fără a gândi suficient.
Cu un an în urmă au avut loc pentru prima dată demonstrații în Egipt care ne-au permis, dacă nu greșesc pentru prima dată, să urmărim o “revoluție” pe viu. Pe internet, pagini se auto-actualizau cu ultimele știri aproape la fiecare zece minute (“live-ticker”). Mașina a fost pornită, și acum a avut nevoie de un flux de informații fără pauză. E bine că mijloacele de comunicare în masă au ajutat la realizarea unor schimbări pozitive, dar prea deseori am avut impresia, că a fost mai degrabă presa, care a făcut evenimentele, dar oamenii înșiși – nu.
Același lucru care s-a întîmplat în cazul Libiei, acum se întîmplă și în cazul Siriei. Sînt cam surprins, cu cîtă vervă oarbă presa din occident sărbătorește fiecare eveniment în favoarea opoziției – și asta poate fi chiar și un masacru pe care guvernul l-a comis împotriva demonstranților pașnici. Nu pare oare straniu, că anume acele state din Liga Țărilor Arabe, de exemplu Arabia Saudită, care acum cer reforme democratice în Siria, fac ele înseși parte dintre cele mai autoritare și anti-democratice state din lume? Cu siguranță putem să spunem că aceste state nu sînt în favoarea unui sistem democratic în general și nu ar fi gata să instaureze același reforme pe care în prezent le cer de la conducerea din Damascus. Dacă ele sînt împotriva actualei dictaturi din Siria, atunci acest lucru se întîmplă doar din motive politice – Arabia Saudită și alte țări din golf care sunt împotriva Iranului și a Siriei – și religioase – guvernul lui Assad este alevit, pe cînd în celelalte țări la putere se află majoritatea sunnită, ambele curente ale religiei musulmane. Astfel, politica Ligii Țărilor Arabe nu are nici o legătură cu democrația, cu reformele, sau cu dorința de a face schimbări politice de natură pozitivă, așa cum crede, se pare, presa occidentală. Am văzut – de fapt eu n-am văzut, alții, mijloacele de informare, au văzut pentru mine - un fel de “Revoluție” în Egipt, dar s-a schimbat oare ceva ? Din nou, presa occidentală a fost mulțumită că a avut succes cu această revoluție, și numai acuma se vede că nu s-a schimbat în esență nimic spre bine.
Mai rău încă – mă tem, că numărul mare de victime ale revoluțiilor din lumea arabă probabil ar fi justificat prezența în continuare a foștilor dictatori. Masacrul de la meciul de fotbal din Port-Said nu mi se pare a fi un eveniment de natură politică, ci rezultatul agresivității umane în general, stimulat, poate, și de mijloacele media de comunicare, unde fiecare huligan își primește cele cinci minute de celebritate. Am fost cîndva in Irlanda de Nord: dacă acel conflict local mai există, aceasta nu e din causa religiei. Oamenii de acolo aproape că și-au pierdut credința religioasă și după 40 de ani ei vor doar pace și liniște personală. Conflictul continuă din cauza că unele persoane nu au nici o altă ocupație decît să se bată cu forțele de ordine. Și in acest caz, în opinia mea, nu sînt analizate motivele reale ale conflictului, ci se încearcă întotdeauna să i se dea o notă politică. Da, sînt și foarte, foarte mulți tineri, care sînt frustrați, fiindcă nu pot să găsească un loc de muncă. Dar printre cei care au murit sînt, cu mare părere de rău, și mulți care s-au implicat într-o confruntare cu statul nu din opoziția politică, ci doar pentru a participa la un eveniment mai spectacular. Desigur nu trebuia ca ei să moară, dar violența de care dau dovadă ambele părți creează acest climat nebun pentru toți.
Problema mai constă și în faptul că presa occidentală presupune că oamenii de oriunde vor să facă schimbări politice, reforme. Faptul, ca pînă în ziua de azi și în Republica Moldova, și în Rusia partidele comuniste, și in tarile arabe partidele ex-dictatorilor au un succes mare nu trebuie sa fie interpretat numai ca acte de manipulare a alegerilor. Chiar este posibil că partidul comunist niciodată nu a falsificat în mod major alegerile în Moldova. Doar că minoritatea intelectuală nu a vrut să accepte că majoritatea cetățenilor au votat pentru un partid, pe care minoritatea îl consideră neadecvat. Din cîte știu, numai în cazul Tunisiei, și – poate – în țările baltice într-adevăr o mare majoritate a populației s-a pronunțat împotriva dictatorului sau, respectiv, împotriva partidului comunist (în 1990) și au redus la nimic prezenta lor în viața politică actuală. Trebuie să acceptam aceasta, chiar dacă sîntem de părerea că majoritatea oamenilor din jur au votat greșit.
Poate că am pierdut încrederea și din cauza altor evenimente: Cum știm acum, în Marea Britanie presa timp de foarte mulți ani a spionat împotriva populației sale, pentru mine un fel de fiasco, bancrot al presei. În Germania de vreo doua luni merge o campanie împotriva președintelui de stat (care există și în Germania; cancelarul este doar pe locul trei în ierarhia administrației statului) care a vrut sa exerseze presiune asupra presei. Desigur, nu trebuia s-o facă și nu-l simpatizez pentru aceasta. Dar felul în care acum presa încearcă sa creeze un scenariu pentru renunțarea lui la postul prezidențial de asemenea mi se pare artificial și deja fără nici o legătură cu jurnalismul de investigație.
Am trăit patru ani în Rusia, dar ce se întâmplă în acest moment acolo într-adevăr, nu știu. Si nu știu ce știe populația din Rusia. Sînt articole critice pe internet, dar nu știu, dacă acestea într-adevăr au un impact, și dacă paginile cu articole critice sînt oriunde accesibile. Poate chiar că aici avem mai multe informații despre ce se întâmplă în această țară, decît oamenii care trăiesc zilnic în Rusia. Ce știu, că prietenii mei citesc doar presa în limba rusă, fiindcă nu știu alte limbi suficient de bine pentru a avea acces la opinii diferite în limbi diferite.
Înseamnă că nu știm cu adevărat ce se întîmplă altundeva în lume, și, după cum am scris, acum am chiar mai puțină încredere în sursele de informare ca niciodată mai înainte. Unica ieșire este într-adevăr să fii pe loc. Pentru aceasta munca în calitate de observator la alegeri este o mică posibilitate pentru a înțelege ceva. In același timp, observatorii angajați pentru o perioadă scurtă sunt la nivelul cel mai jos al ierarhiei; oricum, dacă oamenii vor să falsifice alegerile, ei vor ști ce să facă fără ca observatorii să realizeze acest fapt.
Nu voi pleca în Rusia pentru alegerile prezidențiale, fiindcă nu are sens să plec undeva unde rezultatul este stabilit de la bun început. Cu părere de rău, OSCE finanțează misiuni de observare a alegerilor în țări cum ar fi Kazahstanul, Bielorusia sau Rusia, știind din start că în aceste țări rezultatul este falsificat sau că niciodată nu au existat condiții egale între candidați. Nu înțeleg pentru ce este necesară o pierdere atât de mare de fonduri numai pentru a ajunge la o concluzie, pentru care n-a fost necesar să se călătorească spre exemplu în Rusia. În cele trei cazuri unde am lucrat în calitate de observator – în Ucraina, Kirgistan și Tunisia – a fost altfel, fiindcă nu a fost clar cine va cîștiga alegerile, a fost interesant să vii în calitate de observator, dar în Rusia - niciodată.
In acest an au loc alegeri în Georgia și Armenia, aceasta ar putea fi interesant pentru mine ca o primă experiență în calitate de observator pe termen lung. Dacă undeva în țările arabe sau în țările andine – unde am trăit în Ecuador, Peru și Bolivia - vor avea loc alegeri, de asemenea aș vrea sa candidez, chiar dacă ar fi doar în calitate de observator pe termen scurt.

Am citit extractul interviului tău cu Sandu Vasilache, director la Moldova-Film. Mi-ar fi fost interesant să aflu opinia lui despre proiectul pe care l-am elaborat cu patru ani în urmă - „Restaurarea şi revaloficarea moştenirii studioului Moldova-Film (1955-2004)” – din cadrul căruia proiectul-pilot („Se caută un paznic”) a fost realizat aproape la 70 %. Pentru acest proiect am comandat o traducere în limba engleză (executată de un profesor englez care lucrează la o universitate din nordul Angliei), ce pînă în ziua de azi nu a fost folosită, fiindcă studioul nu s-a ocupat de procesul tehnic pentru a putea fi subtitrat filmul. Aș dori să-l contactez pe domnul Vasilache în zilele următoare pentru a vedea dacă el de fapt are cunoștință de acest proiect sau nu (se pare că unicul cineast de generație veche, Victor Andon, a plecat însuși sau a fost dat afară de la Moldova-Film, ce ar fi o mare greșeală pentru viața studioului).


Aș vrea să știu dacă pot să ascult interviul în întregime, pe care, se pare, tu l-ai făcut cu Vasilache. Este cumva accesibilă varianta integră pe internet, căci în „Timpul” s-a prezentat, s-a scris, numai un extract din interviu. Unde aș putea găsi restul textului ? (2.)


Din Germania,
Mihai Wiersing

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan