Femei albastre (fragment)

Autor: Gheorghe CRACIUN




Nu-mi place să zbor cu avionul. Mi-e atît de frică, stau în scaun atît de încordat, că mi-e imposibil să mă bucur cu adevărat de senzaţia lucrurilor privite de la mare înălţime. Cînd avionul e deasupra norilor, pot închide liniştit ochii, aşteptînd cu răbdare momentul paharului servit în zbor. De obicei aleg whisky şi nu las niciodată paharul neumplut şi a doua oară. Stewardesele sînt amabile. Alcoolul e un fel de analgezic. Măruntului meu suflet îi place să înoate în apa rece şi amorţitoare a extractului de malţ scoţian. Dacă însă ziua e luminoasă şi pot privi pe geam întinderea pămîntului de dedesubt, am senzaţia de abis. Formele şi culorile mă atrag, dar depărtarea de la care le văd aproape că mă face să vomit. E vorba de privirea în jos, care preface totul în albastru, galben, negru şi cenuşiu.
Cînd avionul trece pe deasupra munţilor, cum s-a întîmplat în timpul zborului meu de la Bucureşti la Viena, totul devine mult mai suportabil. Depărtarea privită pe orizontală nu mă sperie, ea e întotdeauna o sursă de melancolie. Crestele acoperite de zăpadă sînt ca nişte pilote de puf. Mi s-a întîmplat de multe ori să stau culcat vara în iarbă, cu mîinile sub cap, şi să privesc cerul. N-am ameţit niciodată, n-am avut niciodată acea senzaţie de scufundare în sus de care am citit prin cărti. Cerul privit de jos, pe verticală, nu-mi spune mare lucru, nici măcar noaptea. Poate doar senzaţia că pămîntul se mişcă odată cu mine, dedesubtul întinderii devoratoare a bolţii, şi o uşoară stare de greaţă, ca atunci cînd ai mîncat prea mult şi aştepţi ca metabolismul organismului să revină la ritmurile lui obişnuite.
N-am, după cum se vede, simţul metafizicii cerului, nu-mi place să călătoresc prin aer, în general nu-mi plac riscurile care mă pun de la bun început în postura de fiinţă anulată. Poza romantică a geniului căţărat în vîrful unei stînci mi s-a părut întotdeauna o chestie de un sinistru prost gust. Ce are în fond prisma piscului cu prefectura sufletului? Sufletul meu e un rahat, o lipitoare somnoroasă şi fără minte, o picătură bezmetică de mercur argintiu. Simţirea mea are nevoie de valori suportabile. Sufletul e mereu dornic de relaxare. Nu mi-e frică de infinit pentru că refuz să mi-l reprezint. Curajul meu e de altă natură. Îmi place să înfrunt lucrurile pe măsura mea. Pentru asta ne e dată viaţa, ca să arătăm cine sîntem. A, că pot privi cerul prin telescop şi îi pot număra stelele, asta e cu totul altceva. Într-o atare îndeletnicire metafizica este exclusă. Cel puţin număratul stelelor nu te poate face să te simţi vierme.
Deşi unii iubesc această condiţie de vierme. E vorba de poeţi. Nu există printre ei nici măcar unul care să nu găsească în lumea înconjurătoare o cauză metafizică numai bună să-i reveleze măreţia drumului spre moarte. Pe mine acest drum nu mă interesează. Mie mi-au plăcut întotdeauna drumurile terestre, oricît de lungi şi de obositoare, care duc între picioarele femeilor. E adevărat că uneori aceste drumuri s-au dovedit foarte scurte şi dezamăgitoare Dar eu iubesc banalitatea vieţii. Nu plictiseala, ci banalitatea ei. Toate minunile existenţei mele se află aici. Pe această orizontală melancolică, viguroasă şi foarte palpabilă, înfiptă în gaura orizontului.

De cîte ori m-am îndrăgostit de o femeie am conştientizat că asta s-a întîmplat datorită melancoliei privirii mele aruncate în depărtare. De melancolie nu pot scăpa, nu e o stare care să vină la comandă. Aşa s-a întîmplat cu Ondina, pe care prima dată am văzut-o la o petrecere de adolescenţi, rătăcită în mulţime, aferată şi foarte neliniştită. Era foarte departe de mine şi n-aveam cum să mă apropii de ea, pentru că mă aflam acolo din pură întîmplare, căutîndu-mi un prieten profesor. Dar nu ştiu cum, chiar depărtarea aceea m-a stîrnit. Oriunde m-aş afla, după o vreme, cînd m-am obişnuit deja cu locul, privirea mea începe să scocioare orizontul. De acolo pot să apară sau primejdia, sau fericirea. Iată de ce îmi plac aruncătorii de suliţi şi trăgătorii la ţintă. Nimic din ceea ce se poate vedea cu ochiul liber nu-mi poate fi inaccesibil, am constatat asta de nenumărate ori. Cazul Ada m-a convins încă o dată. Sînt, prin urmare, destul de liniştit şi nu prea ştiu ce să fac cu liniştea asta.
N-am fost mereu aşa. În ziua în care Melania mi-a spus că vrea să mă părăsească am făcut o criză romantică, mi s-au întunecat ochii şi am simţit cum pielea capului începe să-mi ardă ca spălată cu acid. Din fericire, îmi lipsea acel pisc singuratic şi îngrozitor de sublim pe care mai întîi să rămîn paralizat în meditaţie, de pe care apoi să mă arunc în gol. Aveam o părere atît de bună despre mine, mă consideram un bărbat atît de de demn de respect, mi se părea că sînt un mascul atît de rar, încît am rămas pur şi simplu cu gura căscată în faţa ei, ca unul care şi-a pierdut darul vorbirii. Soţia mea a rîs mulţumită (doar mi-o trăsese, nu?) şi şi-a văzut mai departe de gîndurile ei de libertate. Şi aşa mă suportase prea mult.
Nu m-am căsătorit dintr-un capriciu. Cînd m-am hotărît să o fac eram deja un bărbat cu capul pe umeri, mă pregătisem de multă vreme pentru această formă de plăcută resemnare. Şi cînd colo? După nici zece ani nevastă-mea mă părăsea ca şi cum decizia ei ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Se îndrăgostise de unul mai tînăr şi gata. Ne-a fost însă imposibil să discutăm. Melania era mult prea calmă şi eu mult prea nervos. Aşa că am pornit-o razna pe străzi.
Oraşul mă primea indiferent. Ferestrele, balcoanele, intrările în blocuri n-aveau nici o legătură cu mine. Trotuarul era spart. Maşinile scoteau fum. Unii trecători purtau pălării. Frunzele copacilor n-aveau culoare. Faţa mea era albă ca varul nestins. Paşii mei nu mai aparţineau picioarelor mele. Femeile veneau de la piaţă, iar Melania stătea pe divan şi fuma. Nevasta mea mă lovise în plin. O uram şi-o înţelegeam. Mi-era milă de ea şi aş fi vrut s-o recîştig. Mi-era ruşine de mine şi-i admiram curajul. Femeile adevărate sînt rare. Melania era o astfel de creatură. M-aş fi întors la ea, dar mă năpădise dezgustul. Sigur că mi-ar fi trîntit uşa-n nas. Prin nervii mei optici curgea nisipul unor viziuni catastrofice. Unde să dorm, prin parcuri şi săli de aşteptare? Strada mă înghiţea ca pe un homeless, mă transforma într-o fiinţă gregară, precară. Strada mă absorbea în mugetul ei uniform, metalic şi bovin.
Încercasem şi eu să-mi trăiesc viaţa, clipa, să prind din zbor cîte un mic moment de fericire. Sigur că încercasem. Nu eram o excepţie. Mă prefăceam că mi-e bine, dar şi simţeam, din cînd în cînd, un fel de jenă, un fel de anulare perpetuă. Simţeam, e drept, că viaţa mea nu contează decît la grămadă, că mi-e ruşine să scriu, cînd trebuia să scriu, pe vreo hîrtie oficială, acest cuvînt imposibil: Republica Socialistă România.
Chestia asta suna ca dracu. Era un nume de o emfază insuportabilă. Nu mă gîndisem niciodată la mine ca la un individ socialist român. Nu eram un bărbat cu mîini socialiste, nu mă trezeam niciodată astăzi mai socialist decît ieri. Nu beam apă socialistă, nu mîncam pîine socialistă, nu exista nimic socialist în nevoia mea de a urina sau defeca. Ce era aia socialist? Dacă la şedinţele noastre de învăţămînt politico-ideologic mi-ar fi pus cineva întrebarea asta, n-aş fi ştiut ce să răspund. Aş fi ridicat din umeri. Aş fi rîs. Toată lumea se prefăcea vorbea repeta reproducea se evidenţia. Eu nu eram în stare. Eu nu eram în stare să fiu un politruc. Eu nu eram un papagal. Nu eram un ventriloc un magnetofon o păpuşă cu mecanismul vorbitor în burtă. Nu eram o oaie pierdută de turmă. Nu eram o găină o curcă un gîscan îndopat cu castane un şoricel pe o sîrmă de circ. Nu eram un palavragiu un gargaragiu un aparatcik. Mai bine mi-aş fi tăiat pielea cu lama decît să ajung un astfel de ins. Mai bine mi-aş fi crestat limba, fruntea, tendoanele. Nu suportam să mint, deşi puteam accepta necesitatea înţeleasă a minciunii. Într-un fel eram un mutilat, dar asta era numai problema mea. Nu suportam să simulez că gîndesc pentru a ajunge să spun un neadevăr conştient. Eram un mutilat al normalităţii. Un handicapat al idealului, un autist. Acceptam fără prea mari complicaţii minciuna din jur. Minciuna se plimba pe stradă în uniformă, iar eu mă minţeam cu bună ştiinţă. Supravieţuiam, suportam. Eram în stare încă multă vreme să suport.
Mergeam la întîmplare pe străzi şi înţelegeam uluit că lumea lui Ceauşescu era şi lumea mea. Iar lumea aceasta era urîtă. Tocmai această stare de stupefacţie subiectivă mă aducea în situaţia de a vedea această lume stupefiant de obiectivă. Magazinele erau întunecate şi urîte. Blocurile erau cenuşii şi întunecate. Parcurile erau urîte şi murdare. Oamenii erau întunecaţi şi străvezii. Uram această urîţenie murdară. Vitrinele goale erau goale. Mergeam în gol. Mă goleam de mine mergînd. Vedeam ceea ce revedeam. Simţeam ceea ce crezusem că simt deja. Auzeam ceea ce mi se impregnase de mult în auz. Înţelegeam ceea ce nu avusesem chef să înţeleg pînă atunci.
Nu se putea face nimic. Străzile erau prea întortochiate, oamenii prea obosiţi, miliţienii prea graşi. Bancurile noastre erau prea demobilizatoare, băutura noastră prea de proastă calitate, necazurile noastre prea mari. Minţile noastre tulburi. Cuvintele de rumeguş. Picioarele de plumb. Nu mai era nimic de făcut. Nici măcar să vagabondezi. Nici măcar să urli de nedumerire. Nici măcar să-ţi tai un deget şi să-l trimiţi prin poştă la cabinetul secretarului de partid pe judeţ. Aveai în schimb dreptul să divorţezi. Dreptul s-o părăseşti pe Melania. Te puteai folosi de acest drept. Puteai să rămîi singur. Puteai să devii liber. Puteai să-ţi alegi altă cale. Femeile rămîneau mai departe aceleaşi fiinţe generoase şi imposibil de înţeles. Puteai să încerci. Puteai să te reciclezi. Puteai să devii şi tu un om ca oricare altul şi să-ţi bagi pîul în acel enorm vagin care era lumea femeilor din România.
Aşa am şi făcut. Am început să-mi bag instrumentul pe rupte. Pînă cînd nici nu mai ştiam cum le cheamă. Pînă cînd am început să le confund numele şi feţele, fesele şi cefele, strigătele şi strigoii care-mi bîntuiau tot mai des somnul. Pînă cînd mi s-a făcut lehamite de lipsa mea de gust. Pînă cînd mi s-a făcut milă de ele şi căinţa a început să roadă din carnea mea subţiată, fibroasă, epuizată de performanţe. Apoi destinul mi-a scos-o în cale pe Ondina şi viaţa mea s-a schimbat.

*

Nu însă şi năravurile mele în raport cu femeile. În scurtă vreme, la cîteva luni de la angajarea ei la firmă, a venit şi ziua în care am simţit nevoia să-i ating Adei mîna şi s-o fac să înţeleagă faptul că atingerea mea fusese intenţionată. Atingerea întîmplătoare şi atingerea intenţionată. La dracu’, e aici o întreagă istorie a luptei dintre barbarie şi civilizaţie! Cred că în aceste două moduri de atingere se joacă de cînd lumea marele spectacol al dragostei şi al seducţiei. Nu toţi bărbaţii înţeleg asta. Cei mai mulţi dintre ei mizează pe efectul unei atingeri întîmplătoare, aşteptînd un răspuns în aceeaşi notă. De obicei răspunsurile vin. Multe relaţii erotice se nasc astfel, ca şi cum un bărbat şi o femeie şi-ar fi atins fără să vrea trupurile, constatînd imediat că trupurile acestea se atrag.
Sigur, mai există şi jocul, mimarea acestei responsabilităţi şi acesta a fost sensul gestului meu din acea zi. Atingerea mea era un test. Devenisem un bărbat pervers care încerca să descopere care erau disponibilităţile unei femei fără prea mare experienţă. Felul în care o priveam pe Ada de cîte ori aveam ocazia o zăpăcise cu totul. Pur şi simplu nu înţelegea ce vreau. Era cu siguranţă în stare să priceapă faptul că nu orice privire masculină e o formă de explorare a unor eventualităţi sexuale, dar îi era greu să accepte că asta era în realitate situaţia.
Care era cu adevărat situaţia, n-aş fi putut nici eu să spun. Ada era o femeie frumoasă, o femeie vie, cu o frumuseţe schimbătoare, şi asta mă ţinea într-o stare de continuă alertă, dar ştiam în acelaşi timp că depinde numai de mine ca ea să devină obiectul unei pasiuni nimicitoare. Sînt sigur că nu s-ar fi opus. O priveam şi mă întrebam dacă mai eram în stare de aşa ceva. O priveam şi încercam să aflu ceva despre nebunia ascunsă în carnea ei de ciocolată cu lapte, acea nebunie pe care nici ea nu şi-ar mai fi putut-o stăpîni la un moment dat. Vedeam atît de bine că Ada nu e o femeie liberă, că sentimentele ei se împrăştie în nişte direcţii necunoscute, că viaţa ei interioară se compunea din frustrări şi interdicţii pe care singură şi le impunea. Vedeam prea bine că Ada e o femeie care nu se poate lăsa iubită decît prin admiraţie, că ea vrea ori totul ori nimic. Ambiţioasă cum era, îşi dăduse probabil seama că nu e în stare de mari performanţe intelectuale sau de altă natură şi aştepta ca viaţa să o răsplătească cu o iubire totală. Totală ca-n filme.
Aşa încît, în momentul cînd ea mi-a pus pe birou un dosar la care lucrase mai multe zile – îmi amintesc şi acum faţa ei ofilită de oboseală, cu pleoapele vineţii, pentru că în ziua aceea purta albastru (nu însă aceeaşi rochie) şi îşi machiase şi ochii într-o culoare asemănătoare cu petalele bleu cretoase de toporaşi – i-am atins mîna şi mi-am ridicat privirea spre gura ei. I-am văzut tremurul scurt, mirat, speriat al buzelor, ridicarea genelor, pielea răsfrîntă peste curbura globului ocular, sclerotica albă şi strălucitoare. Am privit-o intens, dar parcă am simţit totul şi cu vîrfurile coastelor, cu mucoasele calde ale plămînilor pentru că ea nu-şi retrăsese mîna, pentru că mîna ei aştepta.
Degetele mele au început să se mişte cu mare încentineală pe dosul palmei ei care încă mai ţinea dosarul. Nu era o mîngîiere, ci un fel de bîjbîială în căutarea unui sens care să ducă iniţiativa mea mai departe şi să facă mai limpede caracterul intenţionat al gestului. M-am oprit pe încheietura mîinii şi aşteptam să simt măcar o zvîcnire, o căldură care să-mi spună dacă trebuie să i-o cuprind sau nu. Dar mîna ei era placidă şi în continuare nedumerită pentru că mîngîierea mea nu-i spusese încă nimic. Poate că era vorba, ca şi pînă atunci, doar de o simplă explorare estetică, transferată în registru tactil. Degeaba aş fi aşteptat ca ea să-mi răspundă, ca mîna ei să se întoarcă cu palma în sus şi să se lipească de palma mea.
Atunci mi-am amintit de unghii, de senzaţia de contrarietate pe care mi-o provocau de fiecare dată unghiile ei fără vîrfuri, tăiate din carne, cu buricele degetelor înroşite, ca după o muncă epuizantă de dactilografă. Mi-am retras mîna pînă cînd degetele ei au alunecat între degetele mele făcute mănunchi şi am început să-i mîngîi unghiile într-o parte şi alta, mecanic, ca şi cum aş fi vrut să-i alin o durere, ca şi cum aş fi vrut s-o încurajez şi s-o cert în acelaşi timp.
Totul se simplificase, devenise aproape banal. „De ce nu-ţi laşi unghiile să crească? Ţi-ar sta bine, să ştii!“ „Pentru că şi aşa sînt o femeie cu gheare. Şi nu-mi place. Dar asta e natura mea“, mi-a răspuns şi şi-a retras mîna ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, ca şi cum toată fîstîceala aia a noastră care durase mai mult de un minut s-ar fi petrecut în vis. „Mai aveţi astăzi treabă cu mine? Aş vrea să plec.“ Ce puteam face decît să ridic nedumerit din umeri. Nu se aşteptase la un gest atît de confuz. Cîteva secunde m-a privit întrebătoare, indecisă. Mi s-a părut chiar că pot distinge pe buzele ei o umbră de zîmbet. Apoi mi-a întors spatele şi a ieşit.

*

Nu-mi place să tac. Nu-mi plac pozele mele cu buzele strînse. Nu-mi plac aşa-numitele momente de linişte interioară. Mie-mi place să vorbesc, să mă ascult, să strălucesc ca un bulgăre de gheaţă înconjurat de pulberea sticloasă a cuvintelor. De cînd mă ştiu, mi-au plăcut şerpii, mi-a plăcut inteligenţa din ochii cobrei. Îmi place fixitatea interiorizată a pupilei. Mă fascinează neclintirea pleoapelor, muşchii încremeniţi ai gurii, starea de aşteptare binevoitoare a cuvintelor celuilalt marcată de uşoara curbare a sprîncenelor. Mă tulbură mai ales chipurile imobile, cu pielea tînără, în care se acumulează tăcerea placidă de dinaintea furtunii. Tu vorbeşti şi priveşti, ştii bine că vorbele tale sînt auzite doar pe jumătate, pe sfert, că ele curg în urechile celuilalt ca bucăţelele mărunte de fruct dintr-un lichid energizant. Şi deodată faţa lui explodează în zeci de mişcări simultane. Inevitabilul s-a declanşat. El vorbeşte şi tu îl urmăreşti impasibil ca un expert în revoluţii tectonice.
La liceul în care, pînă în urmă cu zece ani, am fost profesor toată lumea se uita la mine ca la un fenomen atipic. Dar şi ca la un ins suspect. Prea eram liber la gură, prea făceam bancuri. Şi totuşi, le plăcea retorica mea, le plăcea sobrietatea gesturilor mele ample şi liniştitoare în care se afla depozitată doar o parte din deşteptăciunea mea. Cuvintele mele nu reuşeau să transmită totul şi asta făcea impresie. În clasă, de cele mai multe ori stăteam la catedră, cu foile în faţă. Le scoteam din servietă şi mi le aşezam sub ochi ca pe nişte adjuvante neglijabile.
Nu voiam să fac pe prestidigitatorul, nu-mi înconjuram obiectele care mă însoţeau (ceasul de buzunar, stiloul cu peniţă de aur primit cîndva de la o iubită care acum s-a stabilit în America, cutia de piele a ochelarilor) cu gesturile vrăjitoreşti ale celui care ştie că de blîndeţea lor depinde buna desfăşurare a trucului pe care vrea să-l arate. Obiectele mi-erau indiferente, le purtam cu mine de nevoie, mă puteam lipsi oricînd de ele, mai ales de foile bătute la maşină pe care-mi aşternusem lecţia. Asta făcea impresie, vedeam figurile topite ale fetelor, le surprindeam aranjîndu-şi cordeluţele, trăgîndu-şi cît mai mult sarafanele deasupra genunchilor, luînd în mînă instrumentele de scris ca nişte soldaţi gata de atac. Începea o chestie serioasă.
Lăsam un lung moment de pauză şi tot nu mă hotăram să vorbesc, mă desprindeam cu greu de privirea mea somnoroasă, de pielea plictisită dar proaspătă a feţei mele de ins interesant şi-mi exersam în gînd supleţea muşchilor, mişcările degetelor. Corpul trebuia să vorbească odată cu mine. Orice altă strategie ar fi dus la apariţia unei poliloghii de robot, monotonă şi enervantă. Din momentul în care începeam să vorbesc, elevele mă ascultau transpuse, convinse, cu ochii strălucind de atenţie. Le debitam cele mai mari banalităţi din lume, dar vocea mea făcea totul şi ele nu-şi dădeau seama.
Acum ştiu că vocea îmbătrîneşte odată cu mine. Oboselile şi resemnările mele se depozitează fără să vreau în materia ei sonoră. Ştiu asta. Ştiu şi cum trebuie să rîd, să hohotesc, să-mi revărs mirările şi revoltele în interjecţii pentru a falsifica aparenţele. O prelungire a unei vechi strategii. Pentru că bătrîneţea e ca o boală, e un sindrom de care începi să te molipseşti încet-încet încă de pe la treizeci de ani. Mă irită îngrozitor să-i aud pe bărbaţii care au apucat să facă devreme copii cum se laudă că peste cîţiva ani vor fi nişte bunici tineri. În general, oamenii se aşază pe la casele lor pentru a îmbătrîni frumos. Merg ca şi înainte la petreceri, se întîlnesc cu prietenii, fac din cînd în cînd cîte o partidă de baschet sau tenis, dar au devenit deja mai prudenţi, mai vulgari şi mai gomoşi. Le e frică de bătrîneţe şi sfîrşesc prin a o accepta împăcaţi. Vocea îi trădează întotdeauna: cînd rîd, cînd se ceartă, cînd înjură, cînd se pomenesc tam-nesam făcînd complimente unei femei.

Dar ce complimente să fac eu aici, în acest oraş atît de vechi şi de aseptic? Şi mai ales cui? Manechinelor din vitrine, caselor medievale cu pereţii pictaţi în sfumatto, gardianului din turnul de sticlă al puşcăriei sau gălăgioaselor raţe cafenii rămase la iernat pe un canal subţire al Dunării şi auzite noapte de noapte, prin fereastra deschisă a camerei, de cîte ori trece prin zona lor cineva, vreun amator singuratic de aer curat? Unii locuitori ai oraşului sînt plini de ciudăţenii. Aleargă plini de disperare pe fîşia de asfalt de pe malul stîng al apei, cu faţa chinuită şi transpirată, îmbrăcaţi în nişte costume de trening cu porţiuni fosforescente care-mi aduc aminte de protagoniştii concursurilor de ski jumping. Unii aleargă, dar alţii merg, e un nou tip de jogging, după modelul concurenţilor de marş, mai puţin beţele, pentru că într-o seară, pe stradă, am văzut un tip între două vîrste îmbrăcat într-un fel de uniformă de camuflaj fosforescentă înaintînd cu picioarele şi mîinile ţepene ca un paralitic. Noroc cu beţele în care se sprijinea, pe care le arunca în faţă cu atîta hotărîre, de parcă ar fi vrut să găurească cu ele asfaltul. Şi ce asfalt, tare ca piatra vulcanică! Individul nu deranja pe nimeni, îşi luase toate măsurile de siguranţă şi disloca aerul ca un enorm licurici cu mers mecanic. Eu mă oprisem în loc şi mă uitam la el ca un român care nu e în stare să-şi controleze stupoarea.

Autor: Gheorghe CRACIUN