duminică, 12 februarie 2012

Posibile criterii

Sursa: Ghenadie Nicu




Toate astea, cu gîndul la Noua poezie nouă, o antologie de poezie română postmodernă, cum specifică frontispiciul, alcătuită de Dumitru Chioaru şi apărută la
Nu prea cred în antologii: sînt, în fond, un mijloc de manipulare a realităţii. Abil sau nu, cuprinzător, cu un grad pasabil de relevanţă ori ilustrînd, ştiu eu, un capriciu, un anume gust (adesea paranoic!), atunci cînd nu denotă, prin calitatea hîrtiei şi barocul tiparului, cine ştie ce orgoliu financiar. Sînt un avatar al formaţiei, dar şi forma pe care o ia cîteodată (spun asta pe urmele unei experienţe deloc euforice!) ambiţia cuiva. Ce îşi închipuie unii că discută în cazul unor astfel de cărţi? Un fenomen prelevat, poate?

Strict tehnic, aşa s-ar părea: textele sînt, riguros vorbind, egale cu ele însele, identice în chip absolut cu propria lor sursă, se află, ca să zic aşa, în deplinătatea conformaţiei lor originare. Se întîmplă însă exact ca în televiziune: avem în cadre oameni vii, străzi recognoscibile, peisaje în care ne regăsim stări de spirit sau accidente demult stocate în CV. Obiectiv? Nici vorbă. Dar, vai, e numai o versiune, una dintre multele posibile, ale „obiectivului” la care vom fi luat parte, nu-i exclus, noi înşine, spectatorii de partea aceasta a micului ecran. Antologia e o versiune şi ea: efect de subordonare unui concept sau unei viziuni. Are, de cele mai dese ori, ponderea (ca şi valoarea!) unei impresii de lectură, făcută, cum ar veni, cu materialul clientului: nu i se poate contesta autenticitatea materiei prime, chit că modul în care elementele acesteia se prind în horă te izbeşte fie prin stîngăcie, fie printr-un amatorism lipsit de inhibiţii. Pe scurt, antologia e o cursă subiectivă camuflată sub imparabile aparenţe realiste. Bineînţeles că, vorba lui Călinescu, e utilă fenomenal (sau practic, mai curînd), procurîndu-ţi rapid sugestii, edificîndu-te din survol, dar trebuie manevrată cu prudenţă, în cele mai dese cazuri: are toate semnalmentele unui instrument de lucru, ca şi indicii exhaustivi ai butaforiei, din păcate, şi, în locul unei realităţi a realităţii, îţi serveşte, de regulă, realitatea subiectivităţii, marja unor preferinţe, proiecţia îndepărtată şi multiplu filtrată exegetic a unor oculte partizanate.

Toate astea, cu gîndul la Noua poezie nouă, o antologie de poezie română postmodernă, cum specifică frontispiciul, alcătuită de Dumitru Chioaru şi apărută la Editura Lumes, anul trecut. Mă uit pe cele „Cîteva precizări” liminare: criteriul selecţiei e cît se poate de generos, ca să nu spun lax, derivat din convingerea că „valurile 80, 90 şi 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie”, deoarece în adîncul lucrurilor s-ar afla „comunitatea de principii ideologice şi estetice care animă creatorii de vîrste diferite”. Mai pe scurt, nefiind, cum li se consimte, nişte epigoni, nouăzeciştii şi douămiiştii sînt totuşi subsumabili optzeciştilor, prin mijloacele dar mai ales calitatea sensibilităţii (biografism, autenticitate, cotidianul banal şi prozaic, caracterul ludic şi, mai nou, minimalismul estetic contrabalansat de radicalismul etc.: indicii sînt bine cunoscuţi încă de la Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă). Adică o mutaţie n-a avut loc, hélas, chit că vremurile s-au schimbat radical: „ceva fundamental original în concepţia de creaţie nu s-a produs”.

Asta face din antologia lui Dumitru Chioaru, în mod fatal, un inventar de etapă (deşi o putem privi şi ca pe o gală, dacă ar fi să judecăm după vanitatea care a determinat includerea anumitor mostre). Ca unul din zonă, m-au interesat, fireşte, basarabenii. Sînt (doar) şapte (Leo Butnaru, Grigore Chiper, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu şi Irina Nechit), deşi ar fi putut fi încă trei, cel puţin: Margareta Curtescu, Eugen Cioclea şi Călina Trifan. Textele merită comentate punctual (de pildă stupii lui Chiper, pentru extraordinara sa tehnică sfumato), dar, din lipsă de spaţiu, mă mulţumesc să citez, cap-coadă, nu înainte de a întreba dacă banalul exacerbat şi efectul de plictis atroce făcut-au parte cumva, şi ele, dintre criteriile antologării, aceste digitaţii din Leo Butnaru, unul dintre puţinii care pun o inexplicabilă pasiune în explorarea infinitezimală a truismului: „un român / talentat fireşte / a cîntat dumnezeieşte / balada lui Porumbescu // alt român / statistician de renume / fixase timpul dintre începutul / şi sfîrşitul baladei lui Porumbescu / interpretată dumnezeieşte de / conaţionalul său // 5,45 min. // aşadar / la 2,2 minute în România moare un om / la 2 minute – se naşte un om // (Nota bene! / – să calculez Ce spor de viaţă a avut loc în / România de durata baladei...)”...


Acest text ii apartine lui
Ghenadie Nicu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan