joi, 7 august 2014



Îmblânzirea
fracturismului


În loc de posfaţă, Dumitru Crudu a ales să publice, la finalul acestei antologii, două texte cu tendinţe teoretizante. Este vorba de o anexă (din 1998) a „manifestului fracturist” şi de un fragment de interviu (din 2013) acordat revistei Semne bune. Precizări utile, fără-ndoială, mai ales acum, la aproape două decenii de la apariţia acestei mişcări. Probabil cea mai interesantă şi mai fertilă din literatura noastră postdecembristă şi, tocmai de aceea, parazitată în repetate rânduri ş în diferite moduri.
Să notez întâi şi-ntâi că, după Dumitru Crudu, fracturismul sconta o poezie racordată la real. Nu e tocmai o noutate. Nici măcar în România. Înaintea lui, o făcuseră şi optzeciştii, ba chiar şi unii şaizecişti (exemplul cel mai notoriu fiind Petre Stoica). Diferenţa, nuanţează Crudu, ar consta într-o inversare a polilor: realul fracturiştilor ar fi unul „interior”, unul al „conştiinţei”. „Fracturismul revendică reapariţia în prim-plan a subiectului real al poetului, în detrimentul obiectului prezentat sau al (prezentării) tehnicilor poetice, pentru că numai în aceasta am mai putea surprinde nuditatea fragilă a realului” (p. 193), scrie acesta în 1998, în evident răspăr faţă de antecesorii pomeniţi şi de mine mai sus. Din aceste premise imperative se detaşează, în al doilea rând, nu numai o „estetică”, dar şi o „etică”. Poetul fracturist trebuie să fie în acord cu condiţiile, inclusiv sociale, ale propriei existenţe. Dacă le eludează sau le idealizează, e pierdut. În sfârşit, al treilea punct de răscruce al acestor consideraţii e defensiv, combătând frecventa asociere a fracturismului cu limbajul pornografic („literatură de tip fuck you” e eticheta inspirată folosită de Crudu). Ascociere abuzivă, o spune bine Dumitru Crudu, pentru că trimite discuţia într-o zonă neserioasă.
Asupra primelor două propuneri merită însă să stăruim. Dacă înţeleg eu bine, principalul cal de bătaie îl constituie conceptul eliotian de „corelativ obiectiv”. Fiind prea general (sau prea pasibil de generalizare) acesta n-ar reuşi, de fapt, să capteze realul de care face atâta caz. E prea mult arbitrar în descrierea noţională, arată autorul acestor anexe, atât de mult încât conectarea la eu nu se mai poate realiza. „Fracturismul refuză categoric să mai întrebuinţeze propoziţii de tipul am venit să-ţi spun că cerul e înnourat (de care abundă poezia din aceşti ani) sau şi eu am fost pe strada Castelului. Cu toate că aceste propoziţii reproduc nişte lucruri existente ele simplifică şi falsifică realitatea. Ceea ce nu au înţeles mulţi poeţi contemporani este faptul că varietatea şi complexitatea unui cer înnourat nu pot fi exprimate prin propoziţia astăzi cerul e înnourat. Şi apoi, care ar mai fi diferenţa faţă de cerul înnourat de ieri, de alaltăieri, de anul trecut, de acum doi ani ?” (p. 191). Sunt, dacă le citim cum trebuie, observaţii inteligente. Mica lor problemă ţine de faptul că sunt retrospective. Ele diagnostichează destul de exact felul în care s-a făcut la noi poezie concretă, numai că „reparaţiile” pe care le propun nu sunt deloc scutite de pericolele incriminate. Fiindcă, dacă admitem (şi o putem face fără a ne teme că greşim) că astăzi se scrie, masiv, o poezie a realului după chipul şi asemănarea celei visate de Crudu şi de Ianuş în manifestul lor, atunci să spunem şi că destule din produsele literare centrate pe subiect, pe prezentul eului, sunt, ele însele, înşelătoare exact din acest punct de vedere. Dacă discursul despre „strada Castelului” (aluzia la Alexandru Muşina e străvezie) le apărea tinerilor de-acum douăzeci de ani obosit şi cumva necreditabil (prin prisma celor enunţate mai sus), nu altfel îmi apare mie, cel de acum, discursul aparent „realist” despre individuaţie al cutărui congener al meu. Şi e firesc să se întâmple aşa atâta vreme cât un program estetic se fundamentează încordat pe raporturile (întotdeauna foarte labile) dintre limbaj şi realitate.
Cât priveşte a doua chestiune, de natură etică, aceasta e mai puţin originală decât îşi închipuie autorul ei. În formularea lui Dumitru Crudu, rechizitoriul sună astfel: „Spuneam acolo (împreună cu acelaşi Marius Ianuş) că nu poţi fi un om de afaceri de succes, un director de editură prosper sau un profesor universitar cu funcţii şi greutate socială şi ştiinţifică trăind mai mult decât decent din punct de vedere material (spre deosebire de o mare parte a cititorilor tăi) şi să scrii aşa-zisa literatură a cotidianului în care să vorbeşti despre paradisul din tomberon (sintagma a fost inventată de un scriitor optzecist); despre sărăcia şi mizeria din apartamentul sau din oraşul în care locuieşti; despre mocirla abominabilă a realităţii; despre sordid şi abjecţie, în cele din urmă. Cum poţi practica o literatură de stânga cînd eşti proprietarul a câtorva apartamente, cînd afacerile îţi merg strună, cînd eşti un benefeciar de lux de pe urma reţelelor de burse şi călătorii în străinătate. Dacă faci aşa ceva (şi mulţi practicieni ai literaturii postmoderniste în variantă românească sau basarabeană au făcut-o), eşti din start fals pentru că literatura cotidianului de tip protestatar pe care o vei lansa va intra într-o contradicţie vizibilă cu existenţa mic-burgheză pe care o duci” (p. 198). E just, dar e şi un pic comic, de vreme ce Crudu se răfuieşte aici chiar cu cel care a pus în circulaţie această idee, într-un articol din revista Astra (1981). Cu Alexandru Muşina, adică. Cel care scria, atunci, negru pe alb, cu un curaj aproape neverosimil: „Ne-am cam plictisit, să recunoaştem, de poezia oraculară. Zeii în numele cărora pretinde a vorbi nu există. Ne-am plictisit de poezia mercenară, de poezia cabotinilor ce cântă ţăranul şi holda de grâu din cafenelele şi redacţiile Bucureştilor, de poezia farsorilor ce se plimbă în Mercedes, dar declară că ştiu cât de mare e suta de lei.” Curioasă asemănare de opinii ! Ea probează gradul în care, dincolo de numeroasele declaraţii de independenţă şi cu tot radicalismul ei, fracturismul s-a amorsat de fapt ca o continuare neconcesivă a optzecismului (şi cenaclul Interval, şi cenaclul Litere fiind conduse de foşti lunedişti şi cultivând aceeaşi libertate a opiniei). Iar dacă, nu o dată, divorţul a fost zgomotos, e, ca să zic aşa, din prea multă dragoste. Reproşurile proferate sunt în fond nişte dulci nimicuri, chiar dacă zbierate acru. Cu bunele şi cu relele, cu sclipirile şi cu naivităţile lor, principiile fracturismului s-au istoricizat azi. Ce rămâne în urmă, pe lângă atmosfera de formidabilă emulaţie, sunt câţiva autori foarte buni (Marius Ianuş, Ionuţ Chiva, Ruxandra Novac sau, iată, Dumitru Crudu însuşi) şi o pletoră de adversari tenaci, de toate vârstele şi de toată mâna.
Surpriza acestei antologii o constituie nişa erotică pe care o dezvoltă, de la un capăt la altul. (Are dreptate Al. Cistelecan să insiste asupra ei pe ultima copertă). Clovneriile lui Dumitru Crudu nu estompează sentimentalismul de adâncime al atitudinii. Chiar primele texte (datând din 1992 şi intitulate, ludic, Poezii crude) pun în scenă ritualuri idilic-ironice. Un Sonet din această etapă reprezintă un melanj bizar de decoruri câmpeneşti şi de interioare domestice. Înconjuraţi de oi şi de capre (sic !), îndrăgostiţii îşii beau în tihnă cafeaua în fotolii de pluş (din nou: sic !) şi discută, ce altceva decât „probleme înalte” (p. 11).
Nu vreau să neglijez alte reuşite ale Falsului Dimitrie. Există aici poeme de familie, pe cât de incandescente emoţional, pe atât de reci sub raport stilistic (majoritatea celor din volumul Eşarfe în cer), după cum există bijuterii ale inadecvării la lume, amintind de, să zicem, un Constantin Acosmei (piese ca după miezul nopţii sau cel mai greu). Nici utimul poem din carte, Fiecare cu alegerea sa, nu e rău deloc, exploatând cu variaţiuni tema prefeţei otrăvitoare (ştiute din cazul Sebastian-Nae Ionescu). Doar că vârful de formă al lui Dumitru Crudu (asta e, critica literară înseamnă şi selecţie !) îl reprezintă, după mine, grupajul de unsprezece, adică Douăsprezece (minus unu) sonete, de la pp. 45 - 55. Poeme de adio, în care e foarte greu de tranşat între deriziune şi patos. Sigur e că, aici, Crudu e mai lucid decât vrea să ne facă să credem că e. Despărţirea se petrece într-o acalmie care o face aproape inobservabilă („deodată berea din pahare ni s-a sfârşit/ tu te-ai ridicat în picioare şi m-ai părăsit”). În fond nişte limericks altfel paginate, poemele de aici contrazic, pe toate liniile, normalitatea. Părând nişte cântecele absurde, fără nimic elegiac, ba dimportrivă, ritmate sprinten şi iresponsabil, ele spun despre suferinţă mai mult decât spun, la un loc, toţi suferinzii de conjunctură ai generaţiei douămii. „Mi s-a făcut frică să nu mor/ şi m-am dus la frizerie” (p. 52), iată cum poate fi parodiată, în două versuri ingenue reţeta cea mai sigură a poeziei ridicate în slăvi, astăzi, de destui comentatori. 
„O limbă fiartă o tai feliii/ dar tu maria nu mai vii/ ea costă doar câţiva lei/ eu o-năbuş în ulei// apoi maria o scurg de zeamă/ lamă cu lamă/ şi-o-acopăr ca brumaru-n strat velin/ şi-o sting maria la urmă cu vin// iau o ceapă de coajă curăţată/ cum eşti şi tu maria câteodată/ şi o arunc şi pe ea felii felii/ dar tu maria nu mai vii// deja a bătut ora zece./ adevărat că limba se mănâncă rece” (p. 47). Poate că sună rizibil. Dar e unul din cele mai ecorşante poeme despre aşteptare şi despre speranţă. 



Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie
Antologie
Chişinău, Editura Cartier, 2014
208 p.


Cosmin CIOTLOŞ

  România Literară, nr 33

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan