Am terminat romanul lui Antonio Munoz Molina, „Iarna la lisabona”, un roman negru, unde Santiago și Lucreția fug permanent unul de altul și permanent se caută. Un roman în care se bea și se cântă mult, nimeni nu doarme noaptea și e foarte multă violență și nostalgie. Dar, mai presus de toate astea, „Iarnă la Lisabona” e un răvășitor roman de dragoste: „(...)Acum, după aproape doi ani, am recunoscut iarăși acest miros, care avea să rămână pentru totdeauna al trecutului și al fricii. Santiago Biralbo l-a simțit pentru prima oară într-o după amiază de vară, la San Sebastian, în holul blocului unde locuia.(...)” (Iarna la Lisabona, Antonio Munoz Molina)