duminică, 11 iulie 2010

INTERVIU CU HERTA MULLER

Timpul, Nr. 5 / 2010

„Cărţile sunt cele care au fost premiate, nu eu“

Interviu cu Herta Müller

Herta Müller – cistigatoarea premiului Nobel pentru literatura Festivalul „Literatura lumii – Fabula 2010“ (manifestare organizata la Ljubljana, care timp de un an, incepind din mai 2010, la decizia UNESCO, a devenit capitala mondiala a cartii) a debutat luni, 3 mai la Teatrul din Ljubljana cu participarea Hertei Müller. Celebra scriitoare nu este prea incintata de statutul de „star“ pe care tocmai l-a dobindit, de multe ori a aratat ca o deranjeaza aparatul de fotografiat, iar marele interes al mass-mediei i se pare absurd. „Cartile sint cele care au fost premiate, nu eu“. Poate de aceea a declinat solicitarea diferitelor mijloace de informare slovene de a da interviuri si a acceptat numai doua discutii colective: una pentru televiziune, cealalta pentru radio si presa scrisa. Interviul din ziarul Dnevnik (nr.100/4.05.2010, p. 2, consemnat de Iva Kosmos) pe care il reproducem mai jos, a fost acordat ziaristilor de la STA (Agentia Slovena de Presa), Radio Slovenia si revistei Ona. Herta Müller este autoarea care a dedicat intreaga sa opera condamnarii dictaturii, mai precis celei din Romania, unde se petrece actiunea romanelor sale. Scrierea lor s-a nascut din propria ei experienta de membra a minoritatii germane din Banat, unde a trait pina la virsta de 34 de ani. In Romania, din cauza libertatii ei de gindire si a refuzului de a colabora cu Securitatea, a fost expusa terorii acesteia – interogatorii, microfoane in casa, urmarire la serviciu si acasa. Pentru a evita soarta unor scriitori care au fost omoriti de Securitate, in 1987 s-a mutat in RFG, unde s-a dedicat in exclusivitate scrisului. Dar fantomele o urmaresc si, dupa cum marturiseste, va scrie mereu, pina la sfirsitul vietii, direct sau indirect, despre istoria ei intima. Anul trecut, in ziarul Die Zeit ati publicat un text impresionant si socant intitulat „Securitatea inca lucreaza“. Ce v-a determinat sa il scrieti? M-am asteptat ca dupa asa-numita revolutie din Romania unele lucruri sa se clarifice, chiar si in ceea ce priveste biografia mea (nota ziaristei: pentru ca H.M. nu a acceptat sa colaboreze cu Securitatea, aceasta, din razbunare, a lansat zvonul ca scriitoarea a lucrat pentru ea). Cel mai mult am sperat in urma deschiderii arhivelor, dar s-a dovedit ca din dosarul meu au disparut documente care acopera aproape un an din viata mea si despre asta am scris in Die Zeit. Probleme nu am avut numai in Romania, ci si in Germania, cu refugiatii din Romania care s-au stabilit in Germania incepind din 1945 si care m-au dispretuit – scrierile mele le-au numit literatura fecalelor – si m-au considerat o agenta a serviciului secret. Securitatea a actionat impotriva mea multa vreme, in secret si pe fata, prin texte in care au incercat sa ma denigreze si in Germania. Toate acestea am vrut sa le clarific si pentru publicul german: publicarea acestei scrisori a fost pentru mine o necesitate, o posibilitate de a spune, in fine, prin ce experiente am trecut, de a dezminti probe false si de a arata documente autentice pe care le-am gasit. Chiar din arhiva pe care am primit-o spre cercetare, multe lucruri au fost sterse. Dupa schimbarea regimului, toate dosarele se gasesc intr-o noua institutie pentru securitatea statului, alcatuita din oameni dintre care aproape jumatate au lucrat pentru Securitate – ei au studiat zece ani dosarele si au scos din ele tot ceea ce i-ar fi putut incrimina ulterior. Lipsesc mai ales numele oamenilor cu care am avut relatii. Despre prietenul pe care l-au spinzurat in vremea aceea nu e mentionat nici un cuvint; nici despre un alt prieten care ma vizita in fiecare zi. Desi stiu bine ca toti cei din cercul meu de prieteni erau ascultati zi si noapte. Cunosc oameni cu care am avut prieteni comuni, care nici ei nu sint nicaieri pomeniti. Este ca o interventie chirurgicala, prin care anumite persoane au fost indepartate, ca si cind nu ar fi existat. Asadar, sinteti dezamagita de democratie, pentru ca se pare ca nu a adus ceea ce a promis si ceea ce ati dorit? Desigur, fiecare e un pic dezamagit, oamenii din Romania mult mai mult decit mine. Peste tot in estul Europei este la fel, vechea nomenclatura s-a mentinut si printr-o privatizare salbatica au dobindit o influenta si o bogatie enorme. Noua structura este condusa de fostii conducatori si astfel nu poate avea integritate si nu se poate bucura de incredere. In Romania, acest fapt este si mai extrem, de unde si atita coruptie, fiindca toti se cunosc intre ei si isi fac unii altora servicii. Este cineva in Romania care se ocupa de istoria recenta sau e la fel ca in Italia, de exemplu, unde nu exista nici o dezbatere publica in legatura cu fascismul? Exista oameni care cerceteaza istoria recenta si arhivele sint teoretic deschise, dar e prea putin. Nici azi nu e foarte clar cum s-a petrecut caderea lui Nicolae Ceausescu. Se vorbeste de revolutie, care, dupa parerea mea, nu a existat, fiindca stim precis ce s-a intimplat si cine a declansat totul. La acest faimos eveniment au fost omoriti mai bine de o mie de oameni, dar nu stim nici macar cine a tras in cine. Asa se face ca exista familii care nu stiu nici azi cine a tras in rudele lor si cine e raspunzator pentru toate astea. Aceste dosare continua sa fie inaccesibile publicului, ceea ce, fireste, nu reprezinta un teren solid pentru construirea unei democratii sanatoase. Comparatia cu fascismul mi se pare potrivita, fiindca si Romania a fost o tara fascista. In cele din urma, Ion Antonescu (nota ziaristei: seful guvernului roman intre 1940-1944) a fost de partea fascistilor. Nici despre asta nu se vorbeste deloc in Romania. Aceasta este prima falsificare a istoriei romanesti, care este dureroasa si fatala, fiindca din cauza ei poate reveni la putere extrema dreapta. La ordinea zilei sint din nou vocabularul, frazele si chiar mentalitatea fasciste. Multi au crezut ca dupa caderea comunismului nu ne vom mai intoarce la asa ceva, dar, iata, am facut-o. Ce influenta are opera dumneavoastra literara in Romania? Opera mea se citeste in Romania; au inceput sa o traduca numai dupa caderea lui Ceausescu. Pina acum este tradusa aproape in intregime. Fiindca am acces numai la ce apare in mass-media, nu pot sti exact ce gindesc despre ea, stiu numai ca in Romania exista un fel de opinie cum ca scrierile mele apartin literaturii romane. De fapt, considera ca e vorba despre o tematica romaneasca, numai ca e redata intr-o alta limba. Relatia are doua laturi: pe de o parte vorbim de apartenenta, pe de alta parte, am impresia ca fata de cartile mele se manifesta mereu un fel de nevroza si ca, de fapt, gindesc ca nu am dreptul sa ii critic. Cum faceti fata azi spaimei pe care ati trait-o si amintirii prietenilor pe care i-ati pierdut din cauza totalitarismului? De fapt, traiesc absolut normal. Ceea ce ati mentionat reprezinta continutul literaturii mele, alcatuita din evenimente extreme. La fel este si literatura despre holocaust, gulaguri si despre oamenii care au participat la razboaie. Cind oamenii se confrunta cu asemenea situatii, acestea devin teme de opere literare, fiindca cea mai mare pondere in biografia individului o au tocmai experientele extreme. Pe scurt, nu apartin scriitorilor care cauta teme pentru opera lor, ci acelora care scriu din cicatricile si ranile interioare, care s-au confruntat cu situatii extreme. De aceea, nici unul dintre noi nu-si alege de unul singur despre ce sa scrie. Din pacate, asa este. Romanul Animalul inimii incepe si se incheie cu fraza celebra: „Cind tacem, sintem dezagreabili, cind vorbim, devenim ridicoli“. Cu faptul ca a vorbi este „ridicol“ ati vrut poate sa spuneti ca anumite experiente nu pot fi marturisite pina la capat? Sau poate credeti ca intr-o zi veti ajunge in situatia sa spuneti: „Acum, gata, am spus totul despre asta!“. As vrea sa subliniez ca vorbim de un roman si ca fraza mentionata este rostita de narator, la persoana I, nu de mine. Cit priveste vorbitul, nu m-am gindit, desigur, in sens depreciativ ca atunci cind vorbesti esti ridicol. Este vorba despre oamenii care, netraind intr-o dictatura, isi reprezinta foarte greu o asemenea poveste, de fapt nu-si pot inchipui cum s-a petrecut asa ceva. Oamenii nu inteleg ca lucrurile cele mai groaznice au fost intr-adevar atroce si multi cred ca am exagerat sau am inventat totul. Ca sa raspund la intrebare, daca voi spune vreodata totul, trebuie sa va intreb ce inseamna „totul“. Fiindca asa ceva nu exista – putem spune „totul“ intr-un anumit context, dar, de fiecare data, aceleasi lucruri ni se prezinta altfel. Azi este important sa spunem altceva despre un anumit subiect decit a fost poate acum citiva ani si de aceea avem mereu in vedere un alt punct de plecare. Ce credeti despre afirmatiile conform carora s-a vorbit destul despre totalitarisme si ca a venit timpul ca scriitorii care au scris despre ele sa abordeze si alte teme? Oamenii care afirma asta au, in fond, un interes. Si pe Primo Levi au vrut sa-l faca sa taca dupa razboi. Totusi, s-a vazut ca nu merge. Exista mii de oameni in intreaga lume care au experiente si sentimente identice si cu ele trebuie sa traiasca zi de zi. De aceea exista mereu marturii, indiferent daca cineva vrea sa le suprime. Istoria nu se incheie cu simpla intoarcere a unei file din calendar. Esentiale sint consecintele ei, traumele si ranile interioare provocate in oameni. Si azi stim ca traumele si suferintele se transmit de la o generatie la alta, copiii celor care au supravietuit holocaustului au profunde rani sufletesti din cauza a ceea ce au trait parintii lor. Din aceasta perspectiva, ar fi absurd sa tacem. Se pare ca traiti sub o presiune mediatica. Aveti cumva impresia ca din momentul in care ati primit premiul Nobel persoana dumneavoastra e mai expusa decit literatura pe care o scrieti? Si dumneavoastra sinteti de vina ca sint mult mai exploatata in plan personal decit eram inainte. Cind stau aici si raspund la intrebarile dumneavoastra, nu imi fac meseria. Asta o fac singura, intr-o camera, la o masa... Cartile sint cele care au primit premiul, nu eu ca persoana, de aceea ele ar trebui sa fie de ajuns, dar publicul asteapta intotdeauna ceva personal, dincolo de carti; uneori trebuie sa ma adaptez acestui fapt, desi imi este foarte greu. As prefera sa fiu acum acasa, sa scriu, sa ma plimb sau pur si simplu sa nu fac nimic. Scrieti numai despre societatea in care ati trait. Cum vedeti, insa, societatea in care traiti acum? Simtiti nevoia sa scrieti si despre ea? Pentru mine nu exista inainte si dupa, iar literatura nu are a face cu aceasta distinctie. Subiectele nu mi le-am ales singura. Daca nu as fi avut acele experiente, nu as fi scris despre ele. Si nici nu pot spune ca scriu despre o societate, fiindca mi se pare ca poti scrie intotdeauna numai dintr-o perspectiva ingusta si totul e oricum foarte complicat. Literatura mea nu se defineste geografic, eu scriu despre dictatura, indiferent despre care ar fi ea; a existat si in Germania de Est, de aceea scriu si despre aceasta societate. Daca vreti, scriu si despre China, Cuba sau Iran, ca dictatura religioasa. Asadar, este vorba intotdeauna despre ce i se intimpla unui om intr-o dictatura. De fapt, ma intereseaza tot ce se intimpla in Germania, ma uit la stiri, citesc ziare... Scrisul, insa, este altceva, este nevoia mea interioara care se naste din cicatricile cele mai intime. Nu exista o regula care sa imi impuna sa scriu despre o tema anume si de aceea, multumesc lui Dumnezeu, nu trebuie sa scriu despre Germania de azi.
Traducere Paula Braga Šimenc
Traducerea s-a facut cu acordul redactorului-sef al ziarului Dnevnik, caruia ii multumim

( INTERVIUL DE MAI SUS A FOST PUBLICAT IN TIMPUL DE PAULA BRAGA SIMENC SI TOT DE DUMNEAEI A FOPST TRADUS)

Un comentariu:

  1. e interesant cum toti scritorii mari au avut un trecut furtonos si chiar supus pericolului. numai suprimat de anumite circumstante/oameni/evenimente poti scrie autentic o literatura care sa reziste. remarcabil interviul.

    RăspundețiȘtergere

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan