O poezie debordînd de vitalitate
(prefaţa)
Ceea ce te copleşeşte întîi şi întîi în cazul poeziei lui Mihail Vakulovski este energia. Poezia sa degajă şi răspîndeşte, prin toţi porii, forţă, robusteţe, putere, vitalitate şi încredere, încredere nu numai în ce spune, ci în rolul şi în misiunea în general a poeziei şi, în particular, a poeziei sale. Vigoarea poeziei sale te izbeşte imediat cum iei cunoştinţă de ea („dimineaţa te trezeau porumbeii care-ţi băteau la”) şi te însoţeşte pe tot parcursul lecturii. Dar aceasta nu este neapărat un produs al temelor şi subiectelor pe care le abordează poetul, ci al atitudinii sale faţă de realitate, faţă de lume, faţă de individ („ne întorceam de la urşii din Răcădău / era atît de întuneric călcam melcii / unul după altul / unul după altul / şi cu stîngul şi imediat şi cu dreptul / melcii plesneau în creier în gură în urechi / ne-a trecut calea un arici / de ce l-ai alungat / zici / trebuia să-l laşi să-l privim / pînă ne săturăm / zici // iar a doua zi / ne-am dus să lăsăm nişte ceasuri & bijuterii / la un magazin din „Orizont 3000””). Într-o poezie în care „ţi-a căzut toba de la maşină chiar / în faţa unei gagici care de pe trotuar îşi tot arunca ochii împotriva pletelor de-a lungul şoselei”, această staţionare forţată nu e pentru poet un declic pentru a se lăsa pradă disperării, ci e un mijloc pentru a descoperi oamenii şi de-a se bucura de întîlnirile cu ei sau de a se amuza pe seama acestei situaţii. Şi asemenea exemple de atitudine putem găsi cu carul în poezia sa. Nu întîmplător se spune că literatura ar fi influenţată de firea scriitorului. În viaţa civilă, Mihail Vakulovski este un luptător, un om optimist, nu este un depresiv şi un angoasat, nu este un boem deznădăjduit, ci este un om sigur că încurcăturile şi obstacolele nu au cum să dureze şi sunt trecătoare. În special aici eu aş căuta una dintre particularităţile poeziei sale, inclusiv cea cuprinsă între copertele acestei cărţi, şi aş defini-o ca pe o poezie a înfruntării/confruntării, o poezie a disputei, o poezie a luptei şi în niciun caz a sleirii, deznădejdii, epuizării şi resemnării. Nu ştiu dacă în toată poezia contemporană românească vom mai găsi un alt poet la fel de vitalist ca Mihail Vakulovski („ văd tineri cu Che Guevara pe piept / tatuaţi cu Che Guevara / lideri politici cu Che Guevara pe tricouri, oligarhi cu Che Guevara pe portofel / cîntăreţi Che Guevara / poeţi Che Guevara / ce de Che Guevara...”). Vitalismul poeziei sale ia înfăţişarea hedonismului, plăcerii, bucuriei, pe alocuri, dar nu numai („Bună di-mi-nea-ţa! Bună di-mi-nea-ţa!”, dimineaţa aveai ore era vineri”). Vitalismul său mai înseamnă şi afirmarea unei mari încrederi în capacităţile individului de a face faţă la fel de fel de încolţiri şi capcane existenţiale. Chiar şi atunci cînd evocă moartea tatălui său, poezia sa nu încetează de a fi una vitalistă. Poemele în care vorbeşte despre moartea tatălui nu sunt un rezultat al debusolării, dezabuzării, plînsului, ci sunt expresia aceleiaşi uluitoare puteri de-a se încrede în om şi de a vedea dincolo de aparenţe („mă întorc din oraş / pe sub munte / admir zăpada / şi mă gîndesc la tata”). Pînă şi în poeziile unde vorbeşte despre suferinţă („în fiecare seară / geamurile de la spitalul judeţean / sunt luminate // toate-toate”), accentul îl pune pe geamuri, adică pe speranţa că lucrurile se vor schimba în bine. În acest sens, este elocventă o poezie unde poetul spune: „bunică-ta, care n-avea dreptul să bea apă, / înainte de moarte, către soţul ei, / bunic-to: / dă-mi o cană de apă, nu-i lua în seamă pe ei, / o cană de apă // bunicul, care îi aduce, atunci, / apă / îl trimite, pe patul de moarte / pe unchiu-to după medicamente / apoi cere „Restul!””.
Ţin minte că, acum cîţiva ani, aşteptam în gara din Trieste trenul spre Bucureşti, cînd am simţit pironite asupra mea privirile acre ale unor bărboşi vînjoşi şi inima mi s-a scurs în călcîie. În geantă aveam un volum de poezii de Mihail Vakulovski, pe care l-am scos şi am început să-l citesc. Cînd, la un moment dat, mi-am ridicat ochii din carte, am descoperit o altă lume în jurul meu: oameni binevoitori, relaxaţi, veseli, pînă şi bărboşii ăia zîmbeau între ei. Ei bine, acest sentiment al îndrăgirii lumii în care trăiesc îl am de fiecare dată cînd îi citesc poezia lui Mihail Vakulovski. O poezie debordînd de vitalitate.
Dumitru Crudu, prefata la
(prefaţa)
Ceea ce te copleşeşte întîi şi întîi în cazul poeziei lui Mihail Vakulovski este energia. Poezia sa degajă şi răspîndeşte, prin toţi porii, forţă, robusteţe, putere, vitalitate şi încredere, încredere nu numai în ce spune, ci în rolul şi în misiunea în general a poeziei şi, în particular, a poeziei sale. Vigoarea poeziei sale te izbeşte imediat cum iei cunoştinţă de ea („dimineaţa te trezeau porumbeii care-ţi băteau la”) şi te însoţeşte pe tot parcursul lecturii. Dar aceasta nu este neapărat un produs al temelor şi subiectelor pe care le abordează poetul, ci al atitudinii sale faţă de realitate, faţă de lume, faţă de individ („ne întorceam de la urşii din Răcădău / era atît de întuneric călcam melcii / unul după altul / unul după altul / şi cu stîngul şi imediat şi cu dreptul / melcii plesneau în creier în gură în urechi / ne-a trecut calea un arici / de ce l-ai alungat / zici / trebuia să-l laşi să-l privim / pînă ne săturăm / zici // iar a doua zi / ne-am dus să lăsăm nişte ceasuri & bijuterii / la un magazin din „Orizont 3000””). Într-o poezie în care „ţi-a căzut toba de la maşină chiar / în faţa unei gagici care de pe trotuar îşi tot arunca ochii împotriva pletelor de-a lungul şoselei”, această staţionare forţată nu e pentru poet un declic pentru a se lăsa pradă disperării, ci e un mijloc pentru a descoperi oamenii şi de-a se bucura de întîlnirile cu ei sau de a se amuza pe seama acestei situaţii. Şi asemenea exemple de atitudine putem găsi cu carul în poezia sa. Nu întîmplător se spune că literatura ar fi influenţată de firea scriitorului. În viaţa civilă, Mihail Vakulovski este un luptător, un om optimist, nu este un depresiv şi un angoasat, nu este un boem deznădăjduit, ci este un om sigur că încurcăturile şi obstacolele nu au cum să dureze şi sunt trecătoare. În special aici eu aş căuta una dintre particularităţile poeziei sale, inclusiv cea cuprinsă între copertele acestei cărţi, şi aş defini-o ca pe o poezie a înfruntării/confruntării, o poezie a disputei, o poezie a luptei şi în niciun caz a sleirii, deznădejdii, epuizării şi resemnării. Nu ştiu dacă în toată poezia contemporană românească vom mai găsi un alt poet la fel de vitalist ca Mihail Vakulovski („ văd tineri cu Che Guevara pe piept / tatuaţi cu Che Guevara / lideri politici cu Che Guevara pe tricouri, oligarhi cu Che Guevara pe portofel / cîntăreţi Che Guevara / poeţi Che Guevara / ce de Che Guevara...”). Vitalismul poeziei sale ia înfăţişarea hedonismului, plăcerii, bucuriei, pe alocuri, dar nu numai („Bună di-mi-nea-ţa! Bună di-mi-nea-ţa!”, dimineaţa aveai ore era vineri”). Vitalismul său mai înseamnă şi afirmarea unei mari încrederi în capacităţile individului de a face faţă la fel de fel de încolţiri şi capcane existenţiale. Chiar şi atunci cînd evocă moartea tatălui său, poezia sa nu încetează de a fi una vitalistă. Poemele în care vorbeşte despre moartea tatălui nu sunt un rezultat al debusolării, dezabuzării, plînsului, ci sunt expresia aceleiaşi uluitoare puteri de-a se încrede în om şi de a vedea dincolo de aparenţe („mă întorc din oraş / pe sub munte / admir zăpada / şi mă gîndesc la tata”). Pînă şi în poeziile unde vorbeşte despre suferinţă („în fiecare seară / geamurile de la spitalul judeţean / sunt luminate // toate-toate”), accentul îl pune pe geamuri, adică pe speranţa că lucrurile se vor schimba în bine. În acest sens, este elocventă o poezie unde poetul spune: „bunică-ta, care n-avea dreptul să bea apă, / înainte de moarte, către soţul ei, / bunic-to: / dă-mi o cană de apă, nu-i lua în seamă pe ei, / o cană de apă // bunicul, care îi aduce, atunci, / apă / îl trimite, pe patul de moarte / pe unchiu-to după medicamente / apoi cere „Restul!””.
Ţin minte că, acum cîţiva ani, aşteptam în gara din Trieste trenul spre Bucureşti, cînd am simţit pironite asupra mea privirile acre ale unor bărboşi vînjoşi şi inima mi s-a scurs în călcîie. În geantă aveam un volum de poezii de Mihail Vakulovski, pe care l-am scos şi am început să-l citesc. Cînd, la un moment dat, mi-am ridicat ochii din carte, am descoperit o altă lume în jurul meu: oameni binevoitori, relaxaţi, veseli, pînă şi bărboşii ăia zîmbeau între ei. Ei bine, acest sentiment al îndrăgirii lumii în care trăiesc îl am de fiecare dată cînd îi citesc poezia lui Mihail Vakulovski. O poezie debordînd de vitalitate.
Dumitru Crudu, prefata la
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu